Stres/Antistres - joaca asta ne omoara cate putin in fiecare zi, fura bucatele de suflet, te invata sa ignori senzatii, te obliga sa-ti construiesti carapace, scuturi, bariere si alte obstacole, totul ca sa nu fii stresat, suparat, ingrijorat, fara sa te previna de la inceput ca toata agitatia e degeaba; carapacele, scuturile, barierele si toate celelalte nu fac decat sa impiedice orice de a mai ajunge la suflet, il inchid intr-o fortareata greu accesibila.
Si cand ma gandesc ca inainte de a face asta, nu stiam de ce vor unii sa aiba masina… sa explic legatura…
In ultimul timp am avut posibilitatea sa ma plimb cu masina prin oras, noaptea. Nu am condus eu, ci m-am multumit sa stau pe bancheta din spate si sa ma joc putin de-a redescoperitul senzatiilor.
M-am asezat, mi-am scos pantofii, am intredeschis geamul, atat cat sa patrunda doar o briza usoara, care sa imi mangaie obrazul si sa se joace prin par. Mi-am maturat toate gandurile, grijile, visurile intr-un colt, totul sub sintagma “Gimme a break, la dracu’! “. Am lasat muzica sa inunde masina si am pornit.
Ne-am plimbat prin oras, pur si simplu. Nu pentru ca am fi cautat ceva anume sau pentru ca vroiam sa ajungem din punctul a in punctul b ci am ratacit. Nu am avut nici putere, nici chef sa vorbesc. Stateam pur si simplu; lasam ca totul in jur sa se transforme intr-un caleidoscop, un amestec de lumini si umbre, franturi fara inteles. Nu-mi venea a crede parfumul pe care-l simteam patrunzand in masina: era curat, puternic, incitant, fara urme de fum, de praf.
Am inchis pentru un moment ochii si m-am imaginat ca pe o sala goala, puternic luminata, cu ferestre deschise catre noaptea de afara. Am lasat senzatiile sa se joace precum nalucirile de Sanziene peste tot, sa zburde nestingherite prin toate colturile, sa se prinda intr-un dans nebunesc, sa ma ameteasca si sa ma amuze.
Eram pierduta in anonimat si in senzatii, ca o pauza pentru suflet. Nu ma mai simteam obligata sa fiu intr-un fel anume fata de oamenii din jur, fata de animale, fata de tot ce ma inconjura; nu existau. Nu trebuia sa ma feresc, nu trebuia sa ma gandesc. M-am lasat in voia muzicii si a brizei, in voia noptii si in mainile celui care conducea mi-am pus viata fara ezitare, pentru ca m-am simtit un pic nemuritoare, un pic zeita, un pic peste toti si toate.
Printre putinele gesturi pe care le-am putut schita a fost acela de a-mi rasfira parul in adierea vantului. Nici n-am reusit sa zambesc; pur si simplu am stat imobila, cu ochii larg deschisi si fara sa vad pe unde am mers.
Ne-am intors intr-un final acasa; toate amintirile din aceasta evadare din realitate le-am inchis intr-un glob de sticla - poate il voi folosi atunci cand voi simti ca nu mai pot sa rabd si ca am nevoie de-o gura de libertate si de uitare.