As vrea sa stiu cum faci asta, cum iti reuseste de fiecare data… Simt ca ma pandesti la fiecare colt si rasari de-acolo de unde si atunci cand ma astept mai putin. Am inceput sa ma obisnuiesc cu atacurile tale, atat de mult incat te presimt: un val mare, inghetat, intotdeauna nimicitor. Ma simt ca o plaja care poate doar sa indure biciuirea ta nebuna, care poate doar sa admire dupa franturile si resturile pe care le imprastii peste tot, cu nonsalanta; care iti suporta mangaierile tandre cu speranta ca nu se va mai intampla vreodata sau ca se va intampla mai tarziu, din ce in ce mai rar spre niciodata.
De fiecare data cand apari ma spargi in mii de bucati. M-am reconstruit de atatea ori din cioburi incat am uitat planul initial, tot ce pot sa fac e sa ma reinventez de fiecare data si sa sper ca de data viitoare o sa fie altfel. Dar m-am reconstruit de atatea ori incat nu cred ca mai am vreo forma.
De cate ori m-am refacut am avut grija sa-mi prevad diverse sisteme de aparare, care macar sa atenueze urmatorul tau atac insa, de fiecare data, parca ai stiut sa le folosesti sa-mi faci mai mult rau, decat sa ma apere pe mine. Asa ca acum am renuntat. Nu vreau sa ma mai mint, spunand-mi ca de data asta sunt de neatins. N-ai decat sa vii sa ma farami, sa ma rupi intr-o mie si una de bucatele, sa termini de sfaramat ce n-ai reusit datile trecute. Da, am invatat ce e cinismul.
Ma duc sa ma plimb: sa scap de tine sau sa te imbunez lasandu-te sa-ti faci de cap… poate pleci mai repede, poate reusesc sa ma adun, poate pagubele sunt mai mici de data asta.