Nu chiar atat de live si cu o atitudine mai mult spre incantare, post-ul meu se refera la: ninge in Bucuresti! In momentul in care a dat buzna un anumit copil in baie, peste mine, ca sa-mi spuna ca afara ninge, gata echipata de plimbarica prin prima zapada si cu planuri mari de bulgareala, tocmai faceam un dus. Pe care l-am terminat extrem de rapid, total contrar bunelor mele obiceiuri; dupa care, cu parul ud si aproape leoarca, m-am imbracat rapid, am cautat o sapca/fes/caciula sau ceva sa tina loc de asa ceva (am gasit ceva din categoria asa ceva: un fular/sal oarecum suficient), in consecinta s-ar putea sa ma bucur si de-o raceala mai serioasa. Tot n-as regreta, ar fi ceva ce mi-ar aduce aminte!
Nu vreau sa aud opinii contra cum ca mai mult e mocirla, ca e cam spre ploaie amestecata cu zapada sau orice altceva de acest gen.
Ninge! Adineauri m-am intors de afara, unde am fost cu cateva scopuri precise: sa stau in ninsoare (facut, tinut ochii inchisi, respirat aerul rece si curat), sa mananc un bulgare (facut, inca incantata de gustul primei zapezi, visat la capturarea vreunui fulg mai indraznet de pe buzele cuiva), sa ma plimb prin ninsoare (facut, dat o tura de bloc), sa-mi fac planuri cu privire la si centrate pe ninsoare, zapada (facut, cei care vor suferi sa indrazneasca sa povesteasca urmarile faptelor si planurilor). M-am bucurat de fiecare moment. Si am luat hotararea ca sa-mi umplu mp3-player-ul cu melodii de sezon, inclusiv colinde. Eventual o sa-i lipesc si ceva beteala pe firul de la casti. Si-o sa-mi agat si globuri pe post de cercei la urechi.
Miroase a brad, a optimism, a intalniri cu amicii la o bulgareala urmata de un vin fiert spre consolare, a sperante. Sperante, sclipiri de viitor promitatoare, strafulgerari de optimism (nu vreau sa spun mai bine pentru ca asta e in majoritate dusmanul binelui) am intrezarit in fiecare vitrina, in fiecare balta cu impresii de Marea Neagra, in fiecare geam.
Si sunt inapoi in casa, si tocmai scriu. Si ma bucur de-o ciocolata calda, evident ca in scopuri terapeutice. Exista si vin dar mi-e o lene de ma doare ca sa stau acum sa-l fierb. Plus ca e rosu, e de anul asta, are gust cu pretentii de Rai asa ca n-are rost sa-l chinui prin vreun ibric.
Sunt incantata.

Tread Softly Because You Tread on my Dreams. Am pasit cu atata grija incat… am reusit sa-mi calc propriile vise in picioare. Aceasta constatare face parte din seria ”imi plang de mila”.
Ma duc sa dansez prin vreo intersectie, la miezul noptii, cu ielele de oras. De oras, pentru ca acum avem jungla de beton, stalpi pe post de copaci si copaci pe post de umbre sau de stafii de copaci. Si chiar si asa, tot imi placi, pentru ca nu stiu vreodata ce surpriza imi oferi dupa urmatorul colt. Placuta, urata, amaruie, precum ciocolata neagra.
Sau o sa ma plimb pur si simplu. O sa-mi dau ochelarii jos de la ochi pentru ca atunci cand fac asta sunt aproape chioara si macar sunt inconjurata de umbre, nu mai sunt inconjurata de oameni asa ca… seamana totul cu lumea din mine. Pentru ca nimic nu mai are contur, pentru ca lumina nu mai vine de fix de la stalpul ala, fix de la becul ala, ci seamana cu luminile din cartile cu povesti: toate sunt mici sfere lucitoare de-o frumusete neasteptata. O sa-mi var castile in urechi, o sa ma las vrajita de mirajul melodiilor si-o sa simt ca plutesc in mijlocul lui nicaieri si ca sunt stapana pe tot si pe toate, inclusiv pe viata mea.
O sa visez cu ochii deschisi, o sa-mi ofer iara o pauza de simtire pentru ca, din nou, am fost luata prin surprindere azi de-o situatie pe care am mai trait-o si care reuseste sa ma amarasca si sa ma infrigureze, ca de obicei. Si stiu ca port o mare parte din vina, pentru ca mi-e teama. Dar… ce-si face omul cu mana lui, pe langa faptul ca se numeste lucru manual, se numeste ca e bun facut, nu? Un personaj dintr-o carte pe care nu credeam in veci ca o voi citi, daramite ca-mi si va place, spune, aproximativ, ca acceptam sa fim luati in ras, chinuiti, de viciile si/sau de slabiciunile noastre dar niciodata indeajuns incat sa renuntam la ele.
Sunt fatalista sau doar am o imaginatie bogata? Nu stiu ce sa cred deoarece, atunci cand intalnesc pe cineva pentru prima oara, deja imi formulez, in gand, o poveste. O poveste ce pare sa prinda viata si sa se desfasoare asa cum imi imaginez. Si ajung la o concluzie, aproape de fiecare data aceiasi (atunci cand n-a functionat, a fost precum exceptia care confirma regula): ce bine ca am gusturi bune… si o multime de prietene care sa aprecieze.

Uff, greu cu leapsa asta. Deoarece, conform formarii mele de liceu, si anume aceea de vanzatoare, ma gandesc imediat la macar 3 variante pentru orice mi se propune: alb, negru, gri, in general.
Astfel incat, initial am vrut sa scriu despre sora mea mai mica, cea care m-a invatat ca viata se traieste, ca pentru a fi bagat in seama de oameni, trebuie sa-i saluti mai intai, cea care m-a invatat sa nu-mi fie teama sa-mi spun parerea, cea care mi-a daruit incredere.
Dar m-am hotarat sa scriu despre altcineva, probabil pentru ca ne cunoastem de mai mult timp (si cred ca asta cu timpul ma va costa o injuratura). Eroul meu e Tata. Pentru ca mi-a dat sanse atunci cand nimeni n-a facut-o, m-a ajutat neconditionat, pentru ca a fost alaturi de mine, pentru ca, atunci cand am gresit, mi-a spus ca nu e nimic, ca omul greseste si ca mai exista o a doua sansa, pentru ca mi-a dat cel mai folositor sfat pe care l-am primit: “fa tot ce vrei tu, atata timp cat te recunosti in oglinda” (sfatul l-am primit intr-un ajun de Paste, cred, cand era toata familia acasa si in febra pregatirilor, iar tata facea cozonaci si bause un pahar de vin. Mi-a spus si de ce: ca altfel nu indraznea sa-mi dea un atare invatamant.)
Pentru ca… era o vara calda, acum cativa ani. Ma uitam pe fereastra liceului si speram din tot sufletul ca ala sa fie liceul meu pentru urmatorii 4 ani. Si eram speriata, si victima unui trac deosebit de mare, asa cum mi se intampla de obicei cand trebuie sa fac ceva ce n-am mai facut. Imi amintesc clar ca puratm o fusta gri deschis si-un tricou mov inchis. Am intrat la examen (pentru cei care nu au prins acest sistem, o explicatie: eu am dat examen de admitere la liceul ales de mine, examen care a constat in 2 probe, ambele scrise, limba si literatura romana si matematica.) Intotdeauna m-am grabit, in principal pentru ca termin destul de repede ceea ce am de scris dar si pentru ca… imi place mie sa ies in evidenta astfel, terminandu-mi treaba rapid si bine (aproximativ in toate cazurile). Oricum, dupa vreo doua saptamani s-au afisat listele cu admisi si respinsi. M-am dus cu tot corpul tremurandu-mi si am aflat cu incantare ca eram pe lista celor admisi. Eram fericita.
Am ajuns acasa si am sunat-o pe mama sa-i spun vestea cea mare. M-a felicitat si mi-a spus ca va ajunge curand acasa cu cate ceva. Asa a si facut (sunt fan declarat dulciuri). L-am sunat si pe tata. El mi-a spus simplu: “Stiam”. Pai cum de?!, am intrebat uimita…Mi-a raspuns: pai cine crezi ca bantuia azi dimineata prin fata liceului, pe la 5,30… pana pe la vreo 7 asa… L-am intrebat de ce nu mi-a spus si mie; si mi-a spus: “ca sa nu-ti stric placerea”.
Leapsa o am de la Somnoros. O dau mai departe lor: Costin, Urban. Pentru ca ii citesc…la fel de des precum imi completez blog-ul… sau asa ceva.

As vrea sa stiu cum faci asta, cum iti reuseste de fiecare data… Simt ca ma pandesti la fiecare colt si rasari de-acolo de unde si atunci cand ma astept mai putin. Am inceput sa ma obisnuiesc cu atacurile tale, atat de mult incat te presimt: un val mare, inghetat, intotdeauna nimicitor. Ma simt ca o plaja care poate doar sa indure biciuirea ta nebuna, care poate doar sa admire dupa franturile si resturile pe care le imprastii peste tot, cu nonsalanta; care iti suporta mangaierile tandre cu speranta ca nu se va mai intampla vreodata sau ca se va intampla mai tarziu, din ce in ce mai rar spre niciodata.
De fiecare data cand apari ma spargi in mii de bucati. M-am reconstruit de atatea ori din cioburi incat am uitat planul initial, tot ce pot sa fac e sa ma reinventez de fiecare data si sa sper ca de data viitoare o sa fie altfel. Dar m-am reconstruit de atatea ori incat nu cred ca mai am vreo forma.
De cate ori m-am refacut am avut grija sa-mi prevad diverse sisteme de aparare, care macar sa atenueze urmatorul tau atac insa, de fiecare data, parca ai stiut sa le folosesti sa-mi faci mai mult rau, decat sa ma apere pe mine. Asa ca acum am renuntat. Nu vreau sa ma mai mint, spunand-mi ca de data asta sunt de neatins. N-ai decat sa vii sa ma farami, sa ma rupi intr-o mie si una de bucatele, sa termini de sfaramat ce n-ai reusit datile trecute. Da, am invatat ce e cinismul.
Ma duc sa ma plimb: sa scap de tine sau sa te imbunez lasandu-te sa-ti faci de cap… poate pleci mai repede, poate reusesc sa ma adun, poate pagubele sunt mai mici de data asta.

Or sa fie mai multe, de aici I. “Urasc” pentru ca e inca adevarat, e la prezent, e ca si cum s-ar fi intamplat acum o clipa. Inca simt amaraciunea.
Clasa a 9-a sau a 10, ora de psihologie. “Copii, scrieti cateva cuvinte despre voi insiva”, zambi candida profa favorita a cohorte de elevi trecuti p-acolo inaintea-mi si cati or fi considerat-o la fel dupa. Am scris, am luat 6 spre 7, 7 trecut “cu ingaduinta”. Am profitat de-atunci incolo de unul dintre atuurile pentru care era printre favoriti: de la ora ei puteai sa chiulesti cu binecuvantarea-i. Altul era ca arata foarte bine. Si era tanara, deci ne intelegea. (N-am vrut sa folosesc smiley-uri pe-aici, in speranta ca textul va spune sau va sugera singur ce anume vroiam eu sa spun dar… acum nu ma pot abtine) *ala care se tavaleste pe jos, facand haz de necaz*