M-am gandit de mult sa-ti scriu asta… nu stiu ce m-a impiedicat pana acum. Probabil lipsa de inspiratie. Sau timiditatea mea excesiva. Ca, zau, am incercat dar stii cum imi place mie sa ma joc cu cuvintele si, in loc sa spun ce am de gand, te las sa ghicesti dintr-o oaresce fraza, oarecum banala, toata increngatura de emotii si sentimente care, la un moment dat, se bat cap in cap si n-ar trebui sa existe, unele dintre ele… of, am inceput iara…
Vreau sa-ti spun ca imi placi. Asta e mult prea pe scurt.
Imi placi foarte mult. Imi place sa vorbesc cu tine despre cate-n luna si-n stele si despre secretele lumii asteia nebune dar fenomenale. Probabil ca o sa ajunga sa-mi placa si cand ne certam, desi eu nu am prea multe sperante in directia asta, ca-s cam orgolioasa si habar n-am sa pierd… Si da, stiu ca e dulce impacarea dar… e astfel doar atunci cand eu am dreptate.
Imi place sa te privesc atunci cand faci ceva ce te pasioneaza. Esti adorabil cand te incrunti ca eu mai stiu ce piesa se incapataneaza sa nu stea cum vrei tu si-i spui cate ceva despre parinti, gen: taica-tau a fost capsa pentru petarde si maica-ta n-a fost mai breaza…
Imi place sa te vad cand asculti ceva ce-ti place. Cum incerci sa-ti justifici cateodata gusturile tale ciudate si aiurite in materie de muzica, de exemplu, si eu iti arat limba, in general, si-ti atrag ca suntem doi d-astia, pentru ca, de obicei, si mie imi place ce asculti tu.
Imi place cand dormi. Atunci ma pot uita la tine fara sa incepi sa ma intrebi de ce stau si te masor asa, din cap pana-n picioare. Cam cum faci tu, cateodata, cand ma privesti cu un zambet misterios si c-o stralucire aparte in ochi iara eu, dupa o noapte nedormita, cu parul valvoi si in picioarele goale, ma sprijin de-o cana de cafea.
Imi place atat de mult cand esti langa mine, cand ma atingi. Ai un dar aparte, ma faci sa ma simt speciala. Ma faci sa ma simt aparata. Ma faci sa ma simt in siguranta. Imi place ca pielea mea pare ca se transforma in matase si foc acolo tu ma mangai.
Imi place ca ma faci sa uit de toti si de toate si ma pot linisti.
Imi place ca ne izolezi de ceilalti si eu pot sa ma relaxez.
Imi place ca ma mangai de parca as fi cea mai frumoasa femeie din lume si ca eu incep sa cred si s-o simt.
Pentru toate astea nu stiu cum sa-ti multumesc. Sper doar ca nu e prea mare bataia de cap.

Sunt legata la ochi c-o bucata de… ceva, ce-mi permite doar sa zaresc din cand in cand. Atunci cand ai chef sa te distrezi pe seama mea, cand vrei sa ma chinui inca putin sau te plictisesti, cel mai probabil. Am mainile legate la spate. Suficient de larg incat sa le pot misca dar nu suficient incat sa-mi pot smulge blestemata aia de carpa. Iti port camasa: placere si tortura: o simt, pe rand: ma apara, ma protejeaza, ma sufoaca si ma leaga… simbolul tau ca-ti sunt prizoniera, ca sunt doar a ta, o jucarie cateodata, un suflet alteori, un capriciu mai tot timpul.
In labirintul asta, in care m-ai inchis (sau asta cred; atunci cand dau peste o usa, dincolo de ea descopar o alta camera), incerc sa ma ascund de tine dar nici umbra mea nu se poate lauda ca imi e atat de aproape precum esti tu. Te stiu in fiecare rasuflare si in fiecare bataie de inima. Probabil, doar in gand ma pot minti ca nu te simt. Ma lasi sa ma amagesc putin, apoi vii sa-mi amintesti ca inca nu e cazul.
Ma lasi sa-mi fie frig doar ca sa ma poti lua in brate: urasc cand faci asta pentru ca stii ca am nevoie de caldura aia sa supravietuiesc ca om, dar ma omori umilindu-ma astfel, ca spirit. Ma lasi sa-mi fie sete, doar ca sa-mi poti da sa beau pocale pline de amaraciune sau sa-mi strecori printre buzele-mi arse cativa stropi de ambrozie. Grozav truc, merge de fiecare data: ma face sa vreau sa-mi revin, sa visez, doar ca sa-mi arzi sufletul apoi cu venin. Ce, oare, inveti tu din zbaterile mele? Cu ce te ajuta sa-mi dai o mie de pahare de ura, slabiciune, frica, prostie si doar cativa stropi de stralucire? Ce deslusesti tu in lacrimile mele de neputinta si in gesturile mele de a ma apara de tine? Nu intelegi durerea?
Stiu ca esti langa mine, mi-e imposibil sa nu-mi dau seama. Si nu inteleg de ce nu ma lasi sa te vad. De ce iti este teama: ca nu te voi alege pe tine, ca voi incerca sa fug sau dimpotriva?
Visez sa te cuceresc cateodata. Ce nerozie din partea mea: ce sa-ti ofer eu tie, cand tu ai totul? Sper astfel sa te cunosc, sper sa-ti cersesc indurare mai frumos, sper sa inteleg, sa te inteleg, sa-mi aflu noima.
Cel mai mult ma supara faptul ca nu vorbesti. Ma lasi sa-mi tin lungi discursuri despre ce trebuie sa fac, ce nu trebuie sa fac, ce-ar trebui altii sa faca, ce mi-ar place sa fac, ce orice altceva imi trece prin cap, inclusiv despre vreme, dar nu-mi raspunzi. Sunt legata la ochi, legata la maini, prizoniera unui nimanui atotputernic, care face din mine insami colivia perfecta. Daca nu ma lasi sa te cunosc, ce rost au toate?
As vrea sa ma lasi sa te vad macar. Nu stiu daca m-as multumi doar cu atat.
Dar asa, cum sunt acum, cand ma lasi sa orbecai in lumina, cand imi faci fiecare pas sovaielnic, cand trebuie sa imi cantaresc fiecare decizie cu o masura precum regretul, mai am atat de putin pana voi gasi o fereastra odata. Si-atunci… sunt dispusa sa platesc pretul evadarii, oricat de mare ar fi acela.

Daca m-ai vedea pe strada, ti-ai da seama ca as vrea sa ma strangi in brate? Nu ar trebui sa ma cunosti, mie poate ca mi-ar placea sa te cunosc, dar… ai simti ca am nevoie de o bucatica din tine, din puterea ta, sa ma sustina, sa ma protejeze?
Daca m-ai lua in brate si eu ti-as spune ca “nu e nevoie, stai linistit”, m-ai crede? Mi-ai auzi raspunsul de pe buze sau mi l-ai citi in ochi? Pe care l-ai alege, daca raspunsurile ar fi diferite? Te-ar interesa?
Imi vine sa urlu: “ma doare!” ca atunci cand… vroiam sa spun cand eram mica, dar nici atunci nu urlam. Nici n-as sti sa-ti spun ce sau unde, dar, cred ca daca m-ai acoperi cu sarutari, m-ai vindeca. Si, ca sa fiu sigura ca durerea asta surda si incapatanata nu ma mai deranjeaza, o sa-ti pretind sa faci asta in fiecare zi sau noapte, pentru totdeauna. In schimb, ma ofer pe mine, asa cum sunt, asa cum as putea sa fiu, asa cum… nu stiu, aici doar cerul e limita.
De vrei sa ma intrebi, daca te-as vedea pe strada, mi-as da seama ca ai nevoie de o imbratisare, ti-as citi-o in ochi, dar mi-ar fi teama sa ti-o ofer. Pentru ca n-as sti daca vrei sa fiu eu aceea care…

Plutesc undeva intre lumina si intuneric , intre aici si aievea. Nu mai stiu daca mai traiesc, daca mai respir sau daca ar trebui. Sunt atat de linistita si de relaxata incat imi vine sa plang. Mi se amesteca lacrimile cu picaturi fine de ploaie; imi plang amaraciunile mele de om, neimplinirile, vorbele pe care le-am spus, vorbele pe care nu le-am spus, ceea ce am facut si ceea ce ar fi trebuit sa fac si vreau din tot sufletul sa cred ca, odata ce si cerul plange cu mine, voi reusi sa mi le iert sau sa mi le uit si sa merg mai departe. Sau poate ca nu mai vreau sa merg mai departe, pentru ca nu mai stiu spre ce, spre cine. Am uitat oare sau am stiut vreodata ce vreau sau cine sunt?
Atata pace ma inconjoara, atata frumusete simpla si totusi complicata, de la frunzele din copacul de deasupra care se astern lin langa mine, la adierea vantului ce mangaie florile din juru-mi si face sa se valureasca oceanul de iarba in care as vrea sa ma pierd, pentru totdeauna; de la luna ce poleiaza totul cu praf de poveste si de magie, pana la parfumurile ce ma imbata si imi fura cate putin din amaraciune. Am citit undeva ca exista parfumuri care vindeca suflete: cred ca sunt fericita atunci, pentru ca ma gasit asa ceva. O voce ma intreaba, ironic, pana cand va fi vindecat: pana maine sau pentru totdeauna? Nu vreau sa raspund la vreuna dintre aceste intrebari. Ar fi ca si cum mi-as pune o dorinta si mi-as petrece restul vietii fiindu-mi teama ca se va indeplini.
Pentru aceste clipe insa, care-mi dau iluzia ca sunt mai mult decat un om marunt cu probleme marunte, dar care-i macina inexorabil viata, sunt o zana, o fee, o naluca. Strabat in tacere locul acesta, plutind deasupra pamantului, cand linistita si zambitoare, cand jucandu-ma cu norii si cu umbrele. Aici pot sa zbor, sa ma iau la intrecere cu gandul si sa cred ca suntem facuti sa fim impreuna. Aici imi pot permite sa nu regret deiciziile luate, sa nu cred ca am uitat de gand, de suflet sau de mine si ca toate aceste particele se inteleg si se imbina. Pot sa ma avant in sus, spre soarele ce doarme acum, sa-l sarut de noapte buna, apoi sa ma las sa cad spre locul ce ma doreste, ce nu e complet fara mine si fara de care eu nu sunt eu.
Si-l simt, primul fior: gata, am plecat din vis, ma trezesc. Totul revine la normal. Am plecat din mine, ma duc catre ceilalti. Mi-au ramas doar cateva lacrimi. Sau poate cateva picaturi de ploaie. Si am palmele calde, pentru ca am reusit sa mangai cateva raze de soare adormit.

De ce se considera unii/unele indreptatie sa creada ca sunt mai presus? De ce puterea corupe? De ce publicitatea naste monstrii?
Am stat deunazi de vorba cu un amic, de curand cunoscut, si mi-a spus cum, impresionata fiind o fata de faptul ca a auzit ca el ar avea BMW, l-a bagat in seama pentru prima oara. El n-are asa ceva…sau, mai corect spus, n-are momentan, poseda o Dacie, iar fiinta respectiva, fata sus-pomenita, a inceput a se criza cand a descoperit oribilul adevar: cazuse in plasa propriei prostii. Am incercat sa-i spun ca “se mai intampla”, ca “asa sunt unele”. Am sfarsit prin a-i explica de ce nu-mi place mie sa strang masa decat dupa ce-am mancat si eu, ca nu-mi place sa fiu cea responsabila cu jocul de-a “pune-te masa, scoala-te masa”, ca doar nu-s magarul din povestea sau respectivul obiect care avea asemenea capacitate. Si i-am explicat si de ce pur si simplu nu suport sa-mi plateasca altcineva, in afara de mine, consumatia: nu-mi place sa aud, apoi, de “idioata aia nesimtita si fitoasa” … indiferent a cata oara ne vedem sau in ce alt context se desfasoara respectiva intalnire.
In seara asta am avut parte de echivalentul masculin al fetei de mai sus. Totul e luat la misto, totul e nimic pe langa ce are el, ce este el, ce face el, pe cine cunoaste el …si daca indraznesti cumva sa spui ca nu e chiar si taman asa, personajul nostru trece la amenintari. Pentru ca asa vrea el, pentru ca poate, pentru ca tre’ sa-si arate muschii. Mi-a provocat scarba, scarba resimtita fizic. Ori asta nu experimentasem pana acum.
De ce nu doare prostia? De ce unii sunt extrem de constienti ca doua chestii se platesc foarte de scump pe lumea asta, anume domnia si prostia, iar altii isi permit cantitati industriale de asa ceva?
Imi plac oamenii care realizeaza ceva in viata, orice si se mandresc cu realizarea/realizarile lor.
De ce un/o oarecare isi permite sa se laude cu ce au facut parintii, bunicii, sora, fratele, prietenul, varu’, vecinu’ de palier, vecinu’ de cartier? De ce esti deosebit tu, laudandu-te cu realizarea altuia?