Sunt legata la ochi c-o bucata de… ceva, ce-mi permite doar sa zaresc din cand in cand. Atunci cand ai chef sa te distrezi pe seama mea, cand vrei sa ma chinui inca putin sau te plictisesti, cel mai probabil. Am mainile legate la spate. Suficient de larg incat sa le pot misca dar nu suficient incat sa-mi pot smulge blestemata aia de carpa. Iti port camasa: placere si tortura: o simt, pe rand: ma apara, ma protejeaza, ma sufoaca si ma leaga… simbolul tau ca-ti sunt prizoniera, ca sunt doar a ta, o jucarie cateodata, un suflet alteori, un capriciu mai tot timpul.
In labirintul asta, in care m-ai inchis (sau asta cred; atunci cand dau peste o usa, dincolo de ea descopar o alta camera), incerc sa ma ascund de tine dar nici umbra mea nu se poate lauda ca imi e atat de aproape precum esti tu. Te stiu in fiecare rasuflare si in fiecare bataie de inima. Probabil, doar in gand ma pot minti ca nu te simt. Ma lasi sa ma amagesc putin, apoi vii sa-mi amintesti ca inca nu e cazul.
Ma lasi sa-mi fie frig doar ca sa ma poti lua in brate: urasc cand faci asta pentru ca stii ca am nevoie de caldura aia sa supravietuiesc ca om, dar ma omori umilindu-ma astfel, ca spirit. Ma lasi sa-mi fie sete, doar ca sa-mi poti da sa beau pocale pline de amaraciune sau sa-mi strecori printre buzele-mi arse cativa stropi de ambrozie. Grozav truc, merge de fiecare data: ma face sa vreau sa-mi revin, sa visez, doar ca sa-mi arzi sufletul apoi cu venin. Ce, oare, inveti tu din zbaterile mele? Cu ce te ajuta sa-mi dai o mie de pahare de ura, slabiciune, frica, prostie si doar cativa stropi de stralucire? Ce deslusesti tu in lacrimile mele de neputinta si in gesturile mele de a ma apara de tine? Nu intelegi durerea?
Stiu ca esti langa mine, mi-e imposibil sa nu-mi dau seama. Si nu inteleg de ce nu ma lasi sa te vad. De ce iti este teama: ca nu te voi alege pe tine, ca voi incerca sa fug sau dimpotriva?
Visez sa te cuceresc cateodata. Ce nerozie din partea mea: ce sa-ti ofer eu tie, cand tu ai totul? Sper astfel sa te cunosc, sper sa-ti cersesc indurare mai frumos, sper sa inteleg, sa te inteleg, sa-mi aflu noima.
Cel mai mult ma supara faptul ca nu vorbesti. Ma lasi sa-mi tin lungi discursuri despre ce trebuie sa fac, ce nu trebuie sa fac, ce-ar trebui altii sa faca, ce mi-ar place sa fac, ce orice altceva imi trece prin cap, inclusiv despre vreme, dar nu-mi raspunzi. Sunt legata la ochi, legata la maini, prizoniera unui nimanui atotputernic, care face din mine insami colivia perfecta. Daca nu ma lasi sa te cunosc, ce rost au toate?
As vrea sa ma lasi sa te vad macar. Nu stiu daca m-as multumi doar cu atat.
Dar asa, cum sunt acum, cand ma lasi sa orbecai in lumina, cand imi faci fiecare pas sovaielnic, cand trebuie sa imi cantaresc fiecare decizie cu o masura precum regretul, mai am atat de putin pana voi gasi o fereastra odata. Si-atunci… sunt dispusa sa platesc pretul evadarii, oricat de mare ar fi acela.

Daca m-ai vedea pe strada, ti-ai da seama ca as vrea sa ma strangi in brate? Nu ar trebui sa ma cunosti, mie poate ca mi-ar placea sa te cunosc, dar… ai simti ca am nevoie de o bucatica din tine, din puterea ta, sa ma sustina, sa ma protejeze?
Daca m-ai lua in brate si eu ti-as spune ca “nu e nevoie, stai linistit”, m-ai crede? Mi-ai auzi raspunsul de pe buze sau mi l-ai citi in ochi? Pe care l-ai alege, daca raspunsurile ar fi diferite? Te-ar interesa?
Imi vine sa urlu: “ma doare!” ca atunci cand… vroiam sa spun cand eram mica, dar nici atunci nu urlam. Nici n-as sti sa-ti spun ce sau unde, dar, cred ca daca m-ai acoperi cu sarutari, m-ai vindeca. Si, ca sa fiu sigura ca durerea asta surda si incapatanata nu ma mai deranjeaza, o sa-ti pretind sa faci asta in fiecare zi sau noapte, pentru totdeauna. In schimb, ma ofer pe mine, asa cum sunt, asa cum as putea sa fiu, asa cum… nu stiu, aici doar cerul e limita.
De vrei sa ma intrebi, daca te-as vedea pe strada, mi-as da seama ca ai nevoie de o imbratisare, ti-as citi-o in ochi, dar mi-ar fi teama sa ti-o ofer. Pentru ca n-as sti daca vrei sa fiu eu aceea care…

Plutesc undeva intre lumina si intuneric , intre aici si aievea. Nu mai stiu daca mai traiesc, daca mai respir sau daca ar trebui. Sunt atat de linistita si de relaxata incat imi vine sa plang. Mi se amesteca lacrimile cu picaturi fine de ploaie; imi plang amaraciunile mele de om, neimplinirile, vorbele pe care le-am spus, vorbele pe care nu le-am spus, ceea ce am facut si ceea ce ar fi trebuit sa fac si vreau din tot sufletul sa cred ca, odata ce si cerul plange cu mine, voi reusi sa mi le iert sau sa mi le uit si sa merg mai departe. Sau poate ca nu mai vreau sa merg mai departe, pentru ca nu mai stiu spre ce, spre cine. Am uitat oare sau am stiut vreodata ce vreau sau cine sunt?
Atata pace ma inconjoara, atata frumusete simpla si totusi complicata, de la frunzele din copacul de deasupra care se astern lin langa mine, la adierea vantului ce mangaie florile din juru-mi si face sa se valureasca oceanul de iarba in care as vrea sa ma pierd, pentru totdeauna; de la luna ce poleiaza totul cu praf de poveste si de magie, pana la parfumurile ce ma imbata si imi fura cate putin din amaraciune. Am citit undeva ca exista parfumuri care vindeca suflete: cred ca sunt fericita atunci, pentru ca ma gasit asa ceva. O voce ma intreaba, ironic, pana cand va fi vindecat: pana maine sau pentru totdeauna? Nu vreau sa raspund la vreuna dintre aceste intrebari. Ar fi ca si cum mi-as pune o dorinta si mi-as petrece restul vietii fiindu-mi teama ca se va indeplini.
Pentru aceste clipe insa, care-mi dau iluzia ca sunt mai mult decat un om marunt cu probleme marunte, dar care-i macina inexorabil viata, sunt o zana, o fee, o naluca. Strabat in tacere locul acesta, plutind deasupra pamantului, cand linistita si zambitoare, cand jucandu-ma cu norii si cu umbrele. Aici pot sa zbor, sa ma iau la intrecere cu gandul si sa cred ca suntem facuti sa fim impreuna. Aici imi pot permite sa nu regret deiciziile luate, sa nu cred ca am uitat de gand, de suflet sau de mine si ca toate aceste particele se inteleg si se imbina. Pot sa ma avant in sus, spre soarele ce doarme acum, sa-l sarut de noapte buna, apoi sa ma las sa cad spre locul ce ma doreste, ce nu e complet fara mine si fara de care eu nu sunt eu.
Si-l simt, primul fior: gata, am plecat din vis, ma trezesc. Totul revine la normal. Am plecat din mine, ma duc catre ceilalti. Mi-au ramas doar cateva lacrimi. Sau poate cateva picaturi de ploaie. Si am palmele calde, pentru ca am reusit sa mangai cateva raze de soare adormit.

De ce se considera unii/unele indreptatie sa creada ca sunt mai presus? De ce puterea corupe? De ce publicitatea naste monstrii?
Am stat deunazi de vorba cu un amic, de curand cunoscut, si mi-a spus cum, impresionata fiind o fata de faptul ca a auzit ca el ar avea BMW, l-a bagat in seama pentru prima oara. El n-are asa ceva…sau, mai corect spus, n-are momentan, poseda o Dacie, iar fiinta respectiva, fata sus-pomenita, a inceput a se criza cand a descoperit oribilul adevar: cazuse in plasa propriei prostii. Am incercat sa-i spun ca “se mai intampla”, ca “asa sunt unele”. Am sfarsit prin a-i explica de ce nu-mi place mie sa strang masa decat dupa ce-am mancat si eu, ca nu-mi place sa fiu cea responsabila cu jocul de-a “pune-te masa, scoala-te masa”, ca doar nu-s magarul din povestea sau respectivul obiect care avea asemenea capacitate. Si i-am explicat si de ce pur si simplu nu suport sa-mi plateasca altcineva, in afara de mine, consumatia: nu-mi place sa aud, apoi, de “idioata aia nesimtita si fitoasa” … indiferent a cata oara ne vedem sau in ce alt context se desfasoara respectiva intalnire.
In seara asta am avut parte de echivalentul masculin al fetei de mai sus. Totul e luat la misto, totul e nimic pe langa ce are el, ce este el, ce face el, pe cine cunoaste el …si daca indraznesti cumva sa spui ca nu e chiar si taman asa, personajul nostru trece la amenintari. Pentru ca asa vrea el, pentru ca poate, pentru ca tre’ sa-si arate muschii. Mi-a provocat scarba, scarba resimtita fizic. Ori asta nu experimentasem pana acum.
De ce nu doare prostia? De ce unii sunt extrem de constienti ca doua chestii se platesc foarte de scump pe lumea asta, anume domnia si prostia, iar altii isi permit cantitati industriale de asa ceva?
Imi plac oamenii care realizeaza ceva in viata, orice si se mandresc cu realizarea/realizarile lor.
De ce un/o oarecare isi permite sa se laude cu ce au facut parintii, bunicii, sora, fratele, prietenul, varu’, vecinu’ de palier, vecinu’ de cartier? De ce esti deosebit tu, laudandu-te cu realizarea altuia?

Se apropie toamna, iubitul meu… S-a schimbat natura la fata; frunzele se ingalbenesc si cad la pamant usor si fara regrete, deoarece ele stiu, ele stiu ca exista ceva in urma lor, iubitule, ceva la care au ajutat, ceva la care vor ajuta alte frunze in anii viitori… Pana cand, ma intrebi? Pana se va gasi un final si pentru ceea ce ele au ajutat sa creasca, pana le va acoperi uitarea.
As vrea sa-i spun si eu toamnei vara indiana, iubire, suna mai optimist decat ma simt, decat te simt; suna mai putin rece. Si totusi, ploaia asta cu lacrimi mici, amare si insistente mi se infiltreaza in suflet, iar negura de-acolo o asteapta ca pe jumatatea ce-i lipsea… pana si singuratatea de acolo are o jumatatea aici, in lume, vezi? (zambesc, nu stiu daca amar, sarcastic, trist sau oarecum amuzata de concluzia mea; poate ca e putin din toate).
Imi place sa privesc ploaia cum cade in mare, cum marea freamata mai degraba incantata la blandul asalt. Imi place sa privesc marea, cum respira cu fiecare val, cum fiecare val mangaie nisipul, cum, printre norii ce inca mai scutura cate un strop cadou pentru mare, lasa ochii cerului sa se deschida. E deja seara, dragul meu; am ramas aici visand pana cand a aparut luna: e sangerie cand iese din mare, apoi…se face tot mai luminoasa pe masura ce se ridica, imi aminteste de o domnisoara de la vechile curti ce-si face intrarea in societate: mai intai rosie si timida…apoi din ce in ce mai sigura pe puterile ei…
Suficient insa cu visurile, gata cu sperantele de feti-frumosi si basme; nu sunt Ileana, am uitat ca-mi place sa fiu Vrajitoarea cea rea; finalurile dramatice mi se potrivesc mai bine iara fericirea e… acel ceva utopic pe care-l visez, fara sa stiu cu adevarat ce este, laolata cu dragostea si cu alte chestii de genul asta din Taramul de Nicaieri.

Un post din vremuri putin apuse; o melodie ce ma infioara de fiecare data cand o ascult.