M-am trezit azi dimineata c-o dispozitie extraordinara. M-am plimbat pana la munca, aproape in pas de dans. Ma anima o speranta, o banuiala de ceva absolut superb ce avea sa se intample azi. Imi simteam inima cum imi batea incantata, de parca dupa orice colt ma astepta, numai pe mine, o surpriza sau o minune.
Toata ziua n-am facut decat sa astept, cu inima stransa, acea surpriza pe care o presimteam, indiferent in ce ar fi constat.
Apoi m-am intors de la munca… aproape la fel, in pas de dans. Tot zambitoare, tot incantata, tot nerabdatoare precum un copil care mai crede in Mos Craciun, aducatorul de cadouri.
Si, pe undeva pe la 9.30 seara, m-a lovit evidenta: n-o sa fie, n-o sa se intample. Toata bucuria aia a mea s-a strans brusc, s-a adunat de prin tot corpul, de prin toate gandurile si m-a lasat buimacita si goala. Puteam sa vad speranta mea cum se transforma intr-un diamant, ceva extraordinar de frumos, cu mii de lumini, cu mii de fatete, care, odata ce l-am cuprins in palma, m-a facut sa-mi fie frig.
Am remarcat ca sunt posesoarea unei intregi armuri fabricata din asemenea diamante. Una care actioneaza precum o retea, care ma ingheata din cap pana in picioare. Rataceam printre sclipirile lor, printre toti si toate acele “poate”, “daca” si “ar fi putut sa fie”. M-am enervat, apoi mi-a venit sa plang.
Acum ma gandesc cum ar fi sa plutesc prin pulbere de diamante. Ori le voi implini toate aceste presimtiri (asta spune latura mea optimista - sau marea lor majoritate: realista), ori le voi sfarama, voi renunta la ele. Oricum ar fi, senzatia ce-o voi simti atunci cand le voi vedea spulberate va fi cu siguranta alta decat aceea de nelinistita si rabdatoare asteptare, asa cum mi s-a intamplat pana acum.