Se apropie toamna, iubitul meu… S-a schimbat natura la fata; frunzele se ingalbenesc si cad la pamant usor si fara regrete, deoarece ele stiu, ele stiu ca exista ceva in urma lor, iubitule, ceva la care au ajutat, ceva la care vor ajuta alte frunze in anii viitori… Pana cand, ma intrebi? Pana se va gasi un final si pentru ceea ce ele au ajutat sa creasca, pana le va acoperi uitarea.
As vrea sa-i spun si eu toamnei vara indiana, iubire, suna mai optimist decat ma simt, decat te simt; suna mai putin rece. Si totusi, ploaia asta cu lacrimi mici, amare si insistente mi se infiltreaza in suflet, iar negura de-acolo o asteapta ca pe jumatatea ce-i lipsea… pana si singuratatea de acolo are o jumatatea aici, in lume, vezi? (zambesc, nu stiu daca amar, sarcastic, trist sau oarecum amuzata de concluzia mea; poate ca e putin din toate).
Imi place sa privesc ploaia cum cade in mare, cum marea freamata mai degraba incantata la blandul asalt. Imi place sa privesc marea, cum respira cu fiecare val, cum fiecare val mangaie nisipul, cum, printre norii ce inca mai scutura cate un strop cadou pentru mare, lasa ochii cerului sa se deschida. E deja seara, dragul meu; am ramas aici visand pana cand a aparut luna: e sangerie cand iese din mare, apoi…se face tot mai luminoasa pe masura ce se ridica, imi aminteste de o domnisoara de la vechile curti ce-si face intrarea in societate: mai intai rosie si timida…apoi din ce in ce mai sigura pe puterile ei…
Suficient insa cu visurile, gata cu sperantele de feti-frumosi si basme; nu sunt Ileana, am uitat ca-mi place sa fiu Vrajitoarea cea rea; finalurile dramatice mi se potrivesc mai bine iara fericirea e… acel ceva utopic pe care-l visez, fara sa stiu cu adevarat ce este, laolata cu dragostea si cu alte chestii de genul asta din Taramul de Nicaieri.

Un post din vremuri putin apuse; o melodie ce ma infioara de fiecare data cand o ascult.