Abia m-am intors. Nicidecum pentru ca as fi simtit lipsa orasului in care viata a luat-o razna, in care totul se desfasoara cu viteza infernala si in care nu doar uiti sa te bucuri de cele mai simple lucruri ci chiar le eviti si le treci la categoria pierdere de vreme. Pentru ca trebuie. Pentru ca aici am treburi. Ciudat e ca atunci cand am putut sa aleg, totusi… am ales aici in loc de acolo. Masochista, oportunista sau realista? Iata tema pentru mai tarziu, totusi. Acum, scriu despre acasa.
Am fost acolo. Abia asteptam sa ajung. Si am fost foarte aproape sa nu reusesc. Ma simteam franta de oboseala si de-o raceala care se incapatana sa ma macine marunt-maruntel. In fine… am reusit sa ajung in masina…am gasit locuri din prima: am luat-o ca pe un semn bun si-am dormit ca un copil tot drumul. Si m-am si odihnit chiar.
Cand am coborat din masina, chiar in oras, si-am simtit mirosul acela sarat cu adieri de boboci si de primavara parca mi-a trecut raceala ce ma chinuia de-o saptamana. Doar parca, pentru ca in curand mi-am dat seama ca eram cam subtirel imbracata pentru briza. Chiar foarte subtirel daca tii cont de faptul ca restul saptamanii de huzur am petrecut-o in pulovere groase, multumita bunicai… ca don’soara de mine n-a binevoit sa-si ia ceva mai serios de imbracat…
Ce sa mai… asa cum am prezis: nimic sa faca mai bine unui om bolnav, obosit si daramat psihic decat linistea unui oras de la malul marii, rasfatul bunicilor, tratamentul de pune-te masa, ridica-te masa si, mai ales, minim 10 ore de somn pe noapte plus leneveala cat cuprinde in timpul zilei, culcusita bine pe perna mirosind doar a curat si a nimic altceva, invelita de bunica si supravegheata de bunicul sa nu ma deranjeze vreo musca sau vreun gand.
Am fost sa ma plimb, normal ca mai intai pe malul marii, la vanatoare de naluci, de soare si cu intentia ca toate gandurile intunecate, toate sentimentele de frica si de manie, tot raul pe care am reusit sa-l strang in mine de anul trecut sa le inec in mare si sa le ingrop in nisip. N-am reusit din prima plimbare sa le rezolv pe toate dar… am fost incapatanata si-am incercat pana am reusit, cu majoritatea cel putin.
M-am plimbat si prin oras, cu dorinta oarecum nemarturisita de a vedea si-o urma ceva mai materiala a amintirilor mele… doar acolo am facut gradinita, acolo am facut primii pasi in viata, acolo mi-am primit educatia si toti cei 7 ani de acasa. Cu greu, dar am resuit sa mai zaresc cate ceva, sa-mi amintesc gustul celei mai grozave inghetate mancata vreodata la autoservirea de langa casa - o amestecatura de apa, colorant si ceva esenta, servita foarte rece, dintr-o masina veche de inghetata, intr-un cornet cu gust de oarecum napolitana si care intotdeauna ceda nervos la coada si te manjeai, mai mult sau mai putin - in functie de indemanare, cu amestecul ce mirosea oarecum a fructe dar care, cu siguranta, pata si se scotea ingrozitor de greu de exasperata mea bunica-sponsor. Sau de multitudinea de mingii capatate gratie “amabilitatii” pustimii care le batea de mama-focului in curtea liceului al carui gard era vecin cu curtea noastra. Ori de smochin, rasarit oarecum stingher intr-un colt al curtii, care se umplea de fructe in fiecare vara dar care se coceau toamna tarziu, cand noi incepeam deja scoala, asa ca ne aprovizionam din timp cu fructe pe care numai invidiosii le numeau verzi sau crude. Sau de leaganul agatat de catre bunicu’ de-o creanga a unui mar… de iepurii crescuti tot de bunicu’… de casa care atunci parea asa mare… de bucataria de vara, unde bunica tinea o sticla cu o substanta care mirosea tare frumos, a prajituri asa dar care n-avea si gust in consecinta, dupa cum am constatat si apoi am ajuns la matura concluzie ca esenta de rom doar miroase bine…
Apropo de bucataria de vara: in spatele acestei constructii..care era de fapt o baraca ceva mai rasarita, era caisul. Un copac imens, ce n-a scapat necatarat, binenteles. Si aveam si motive intemeiate, iata: bunica inca lucra la vremea respectiva si se intampla ca bunicul sa mai lipseasca dimineata. In aceste conditii, bunica ne inchidea in casa (pe mine si pe sora mea mai mare). Normal ca usa inchisa nu reprezenta cine stie ce obstacol… saream pe geam si apoi supravegheam poarta pentru cand se intorcea bunicu’…. atunci intram in casa, cu aureole cu tot, ca niste ingerasi ce eram, si ii deschideam usa bunicului, cu niste mutre pleostite, evident, pentru ca mamaita ne inchisese in casa. In fine, sa revenim la cais, deci: cand stiam ca trebuie sa vina bunica de la munca, ne cataram pe baraca antepomenita si apoi de acolo in cais. Ce placere sa o vedem pe bunica amenintandu-ne ca il suna pe tata si ne spune ca suntem niste draci de copiii, care nu asculta de nimeni si care vor neaparat sa-si rupa gatul… Bineteles ca mancam si caise verzi si coboram din copac intr-un final, zbughind-o prin te miri ce colt sau pe acoperisurile unor garaje darapanate pentru ca ne jucam ascunselea sau alte minunatii de genul, iara seara ne intorceam acasa si obosite si cu stomacul in pioneze.
Acum, pe locul casei care a fost daramata chiar pe 12 sau 13 decembrie 1989, se afla o alta care mie asa imi pare de nepotrivita, cu curtea goala, fata de casa bunicilor ascunsa de gardul de tuie si de superbele flori ale bunicai.
N-am vrut sa trec si pe la fosta mea gradinita, a fost suficient s-o zaresc ca sa-mi amintesc vreo cateva intamplari petrecute atunci. Ca, de exemplu, momentul in care am primit steluta albastra si poza jos de la panoul de onoare, eu cea mai desteapta si mai cuminte si mai linistita dintre toti colegii mei de grupa… pe motiv ca i-am aruncat unei colege un pachet de carioci in cap. Pe deplin merita, consider si acum, deoarece cariocile erau de la bunicu’, erau noi-noute si…le pastrase pentru ea iar eu primisem pachetul pe care l-am folosit pe post de munitie si care continea cateva urme de carioci, lipsite pana si de capac. probabil ca nu primeam respectiva “distinctie” daca nu reuseam sa sincronizez aruncarea cu intrarea educatoarei in clasa, totusi… Sau momentul serbarii de iarna, cand eu am primit rolul bunicai Scufieti rosii, tocmai eu care invatasem absolut toate textele ce trebuiau recitate de colegii mei din grupa, doar asa, de distractie, eu deci primisem un rol care nu presupunea mai mult de doua sau trei vorbe. Puteam si io sa fiu macar un fulg de zapada ca, na, macar fulgii erau imbracati in tutu-uri albe si cu ciorapei albi si erau impodobiti cu farame de beteala argintie….doar n-am vrut sa fiu taman Ileana Cosanzeana, totusi, desi ma cam potriveam la gabarit cu Fat-Frumos… In fine, e suficient spus ca am o mutra in poza de la serbare, la care s-a prezentat Mos Nicolae cu ceva cadouri si portocale, care spune decis ca Mosu’ ala e clar ca nu exista si in caz de cere cumva sa-i spun vreo poezie o sa primeasca o muscatura serioasa…
Pacat ca n-am mai dat peste pietenii de odinioara… sau oarecum, pentru ca in ocaziile in care m-am reintalnit cu unii dintre ei au preferat sa nu ma recunoasca sau sa nu ma salute… sau poate sunt eu prea pretentioasa si cer mult atunci cand eu imi amintesc numele si persoana si le pot plasa intr-un anume loc dar respectivul/respectiva nu reuseste acest mic exercitiu.
Dulce-amaruie… asa este amintirea de pana acum, asa ramane amintirea si de-acum incolo.
Orasul amintirilor mele cu miros de mare si cu firicele de nisip este Mangalia - orasul bunicilor si al tatalui meu, ba chiar si-al zgatiei.

Te-ai intrebat vreodata cum ar fi lumea fara tine? Cum ar fi fost fara tine? Cum ai influentat viata celor din jurul tau? Le-ai creat doar probleme fara de care poate ar fi fost mult mai fericiti, mai multumiti, mai orice?
Cum ar fi fost lumea fara mine? Cum ar fi fost cei dragi mie daca eu n-as fi fost?
Imi place foarte mult un film, care se difuzeaza, de obicei, de Craciun. “O viata minunata” se numeste. Si prezinta varianta vietii tuturor cu si fara influenta eroului principal. Filmul spune o poveste foarte draguta si cu final fericit, cu privire la influenta lui in viata atator oameni. Si ma face intotdeauna sa ma gandesc la influenta mea in viata altora.
As vrea sa am ocazia, intr-un fel sau altul, sa-mi dau seama daca eu, ideile mele au avut vreo influenta asupra unei persoane. Sigur ca mi-ar placea sa stiu ca a fost ceva pozitiv, ca fara de mine… dar cui nu i-ar placea sa stie asa ceva… Dar as vrea sa stiu si daca prezenta mea a avut un impact negativ.
Nu stiu la ce mi-ar servi asa ceva… Oricum, ar fi la trecut, in oricare dintre ipostaze. Poate doar asa… de moral.

De fapt, mai e putin si mi-o acord. Am nevoie sa ma duc acolo unde pot sa ma adun si pot sa ma urlu. Acolo unde pot sa-mi revin, sa-mi amintesc si sa pun cap la cap ce vreau . Acolo unde am timp de mine si unde sunt libera. Acolo unde imi acord timpul de care am nevoie.
Off… abia astept saptamana aia de nepasare si de rasfat… Mi-e asa de bine sa ma intorc la bunici…
Si-o sa ma duc, ca de obicei, sa ma plimb pe malul marii, unde sa pot sa fiu singura si departe de picior de om macar vreo doua ore. Si-o sa-mi bag castile tale, ingeras, in urechi, insa
cu muzica mea, genul melodiilor de mai sus si vad eu ce alte melodii de inima albastra mai gasesc. Si-o sa visez la printi, printese si cai verzi pe pereti, la cenusarese si la lebede si alte basme de genul.
Si-o sa ma simt mai intai trista si deprimata, dupa care o sa-mi vina sa plang de bucurie ca sunt iar acasa… sau cel putin acolo unde ma simt eu cel mai acasa. Cred ca acasa se numeste locul unde simti ca renasti si care te face sa zambesti increzator.
Si, binenteles c-o sa visez la cum ar fi daca… Doar e locul perfect, va fi muzica perfecta, doar, ei bine, personajele vor fi nitel neobisnuite: o fata si-un prieten imaginar. Patetic, stiu, dar… realitatea e cam… de fapt, nu realitatea e de vina, ci faptul ca eu ma simt mai bine printre vise si fantasme, realitatea e rareori asa cum mi-o imaginez eu.
Se intampla ca atunci cand imi doresc ceva, sa se intample, dar niciodata cu rezultatul la care sper eu. Asa ca nu imi mai doresc, sau daca doresc, incep sa-mi conditionez dorintele.
In consecinta, visez. Cel putin acolo, totul se intampla asa cum imi doresc. Si toate surprizele sunt placute.

… nu vreau sa stiu dar vreau sa fiu sigura ca nu voi mai face sportul asta decat de bucurie.

Am zis ca nu se poate intampla nimic daca urmaresc instructiunile… suna destul de simplu chiar si, mai ales, suna ca fiind amuzant. Si, idioata de mine, la final am plans in hohote. Melodia s-a nimerit sa fie fondul sonor pentru chestia asta.

Am gasit-o in timp ce frunzaream caiete de de tip 1.

M-am gandit de mult sa-ti scriu asta… nu stiu ce m-a impiedicat pana acum. Probabil lipsa de inspiratie. Sau timiditatea mea excesiva. Ca, zau, am incercat dar stii cum imi place mie sa ma joc cu cuvintele si, in loc sa spun ce am de gand, te las sa ghicesti dintr-o oaresce fraza, oarecum banala, toata increngatura de emotii si sentimente care, la un moment dat, se bat cap in cap si n-ar trebui sa existe, unele dintre ele… of, am inceput iara…
Vreau sa-ti spun ca imi placi. Asta e mult prea pe scurt.
Imi placi foarte mult. Imi place sa vorbesc cu tine despre cate-n luna si-n stele si despre secretele lumii asteia nebune dar fenomenale. Probabil ca o sa ajunga sa-mi placa si cand ne certam, desi eu nu am prea multe sperante in directia asta, ca-s cam orgolioasa si habar n-am sa pierd… Si da, stiu ca e dulce impacarea dar… e astfel doar atunci cand eu am dreptate.
Imi place sa te privesc atunci cand faci ceva ce te pasioneaza. Esti adorabil cand te incrunti ca eu mai stiu ce piesa se incapataneaza sa nu stea cum vrei tu si-i spui cate ceva despre parinti, gen: taica-tau a fost capsa pentru petarde si maica-ta n-a fost mai breaza…
Imi place sa te vad cand asculti ceva ce-ti place. Cum incerci sa-ti justifici cateodata gusturile tale ciudate si aiurite in materie de muzica, de exemplu, si eu iti arat limba, in general, si-ti atrag ca suntem doi d-astia, pentru ca, de obicei, si mie imi place ce asculti tu.
Imi place cand dormi. Atunci ma pot uita la tine fara sa incepi sa ma intrebi de ce stau si te masor asa, din cap pana-n picioare. Cam cum faci tu, cateodata, cand ma privesti cu un zambet misterios si c-o stralucire aparte in ochi iara eu, dupa o noapte nedormita, cu parul valvoi si in picioarele goale, ma sprijin de-o cana de cafea.
Imi place atat de mult cand esti langa mine, cand ma atingi. Ai un dar aparte, ma faci sa ma simt speciala. Ma faci sa ma simt aparata. Ma faci sa ma simt in siguranta. Imi place ca pielea mea pare ca se transforma in matase si foc acolo tu ma mangai.
Imi place ca ma faci sa uit de toti si de toate si ma pot linisti.
Imi place ca ne izolezi de ceilalti si eu pot sa ma relaxez.
Imi place ca ma mangai de parca as fi cea mai frumoasa femeie din lume si ca eu incep sa cred si s-o simt.
Pentru toate astea nu stiu cum sa-ti multumesc. Sper doar ca nu e prea mare bataia de cap.

Sunt legata la ochi c-o bucata de… ceva, ce-mi permite doar sa zaresc din cand in cand. Atunci cand ai chef sa te distrezi pe seama mea, cand vrei sa ma chinui inca putin sau te plictisesti, cel mai probabil. Am mainile legate la spate. Suficient de larg incat sa le pot misca dar nu suficient incat sa-mi pot smulge blestemata aia de carpa. Iti port camasa: placere si tortura: o simt, pe rand: ma apara, ma protejeaza, ma sufoaca si ma leaga… simbolul tau ca-ti sunt prizoniera, ca sunt doar a ta, o jucarie cateodata, un suflet alteori, un capriciu mai tot timpul.
In labirintul asta, in care m-ai inchis (sau asta cred; atunci cand dau peste o usa, dincolo de ea descopar o alta camera), incerc sa ma ascund de tine dar nici umbra mea nu se poate lauda ca imi e atat de aproape precum esti tu. Te stiu in fiecare rasuflare si in fiecare bataie de inima. Probabil, doar in gand ma pot minti ca nu te simt. Ma lasi sa ma amagesc putin, apoi vii sa-mi amintesti ca inca nu e cazul.
Ma lasi sa-mi fie frig doar ca sa ma poti lua in brate: urasc cand faci asta pentru ca stii ca am nevoie de caldura aia sa supravietuiesc ca om, dar ma omori umilindu-ma astfel, ca spirit. Ma lasi sa-mi fie sete, doar ca sa-mi poti da sa beau pocale pline de amaraciune sau sa-mi strecori printre buzele-mi arse cativa stropi de ambrozie. Grozav truc, merge de fiecare data: ma face sa vreau sa-mi revin, sa visez, doar ca sa-mi arzi sufletul apoi cu venin. Ce, oare, inveti tu din zbaterile mele? Cu ce te ajuta sa-mi dai o mie de pahare de ura, slabiciune, frica, prostie si doar cativa stropi de stralucire? Ce deslusesti tu in lacrimile mele de neputinta si in gesturile mele de a ma apara de tine? Nu intelegi durerea?
Stiu ca esti langa mine, mi-e imposibil sa nu-mi dau seama. Si nu inteleg de ce nu ma lasi sa te vad. De ce iti este teama: ca nu te voi alege pe tine, ca voi incerca sa fug sau dimpotriva?
Visez sa te cuceresc cateodata. Ce nerozie din partea mea: ce sa-ti ofer eu tie, cand tu ai totul? Sper astfel sa te cunosc, sper sa-ti cersesc indurare mai frumos, sper sa inteleg, sa te inteleg, sa-mi aflu noima.
Cel mai mult ma supara faptul ca nu vorbesti. Ma lasi sa-mi tin lungi discursuri despre ce trebuie sa fac, ce nu trebuie sa fac, ce-ar trebui altii sa faca, ce mi-ar place sa fac, ce orice altceva imi trece prin cap, inclusiv despre vreme, dar nu-mi raspunzi. Sunt legata la ochi, legata la maini, prizoniera unui nimanui atotputernic, care face din mine insami colivia perfecta. Daca nu ma lasi sa te cunosc, ce rost au toate?
As vrea sa ma lasi sa te vad macar. Nu stiu daca m-as multumi doar cu atat.
Dar asa, cum sunt acum, cand ma lasi sa orbecai in lumina, cand imi faci fiecare pas sovaielnic, cand trebuie sa imi cantaresc fiecare decizie cu o masura precum regretul, mai am atat de putin pana voi gasi o fereastra odata. Si-atunci… sunt dispusa sa platesc pretul evadarii, oricat de mare ar fi acela.

Daca m-ai vedea pe strada, ti-ai da seama ca as vrea sa ma strangi in brate? Nu ar trebui sa ma cunosti, mie poate ca mi-ar placea sa te cunosc, dar… ai simti ca am nevoie de o bucatica din tine, din puterea ta, sa ma sustina, sa ma protejeze?
Daca m-ai lua in brate si eu ti-as spune ca “nu e nevoie, stai linistit”, m-ai crede? Mi-ai auzi raspunsul de pe buze sau mi l-ai citi in ochi? Pe care l-ai alege, daca raspunsurile ar fi diferite? Te-ar interesa?
Imi vine sa urlu: “ma doare!” ca atunci cand… vroiam sa spun cand eram mica, dar nici atunci nu urlam. Nici n-as sti sa-ti spun ce sau unde, dar, cred ca daca m-ai acoperi cu sarutari, m-ai vindeca. Si, ca sa fiu sigura ca durerea asta surda si incapatanata nu ma mai deranjeaza, o sa-ti pretind sa faci asta in fiecare zi sau noapte, pentru totdeauna. In schimb, ma ofer pe mine, asa cum sunt, asa cum as putea sa fiu, asa cum… nu stiu, aici doar cerul e limita.
De vrei sa ma intrebi, daca te-as vedea pe strada, mi-as da seama ca ai nevoie de o imbratisare, ti-as citi-o in ochi, dar mi-ar fi teama sa ti-o ofer. Pentru ca n-as sti daca vrei sa fiu eu aceea care…

Plutesc undeva intre lumina si intuneric , intre aici si aievea. Nu mai stiu daca mai traiesc, daca mai respir sau daca ar trebui. Sunt atat de linistita si de relaxata incat imi vine sa plang. Mi se amesteca lacrimile cu picaturi fine de ploaie; imi plang amaraciunile mele de om, neimplinirile, vorbele pe care le-am spus, vorbele pe care nu le-am spus, ceea ce am facut si ceea ce ar fi trebuit sa fac si vreau din tot sufletul sa cred ca, odata ce si cerul plange cu mine, voi reusi sa mi le iert sau sa mi le uit si sa merg mai departe. Sau poate ca nu mai vreau sa merg mai departe, pentru ca nu mai stiu spre ce, spre cine. Am uitat oare sau am stiut vreodata ce vreau sau cine sunt?
Atata pace ma inconjoara, atata frumusete simpla si totusi complicata, de la frunzele din copacul de deasupra care se astern lin langa mine, la adierea vantului ce mangaie florile din juru-mi si face sa se valureasca oceanul de iarba in care as vrea sa ma pierd, pentru totdeauna; de la luna ce poleiaza totul cu praf de poveste si de magie, pana la parfumurile ce ma imbata si imi fura cate putin din amaraciune. Am citit undeva ca exista parfumuri care vindeca suflete: cred ca sunt fericita atunci, pentru ca ma gasit asa ceva. O voce ma intreaba, ironic, pana cand va fi vindecat: pana maine sau pentru totdeauna? Nu vreau sa raspund la vreuna dintre aceste intrebari. Ar fi ca si cum mi-as pune o dorinta si mi-as petrece restul vietii fiindu-mi teama ca se va indeplini.
Pentru aceste clipe insa, care-mi dau iluzia ca sunt mai mult decat un om marunt cu probleme marunte, dar care-i macina inexorabil viata, sunt o zana, o fee, o naluca. Strabat in tacere locul acesta, plutind deasupra pamantului, cand linistita si zambitoare, cand jucandu-ma cu norii si cu umbrele. Aici pot sa zbor, sa ma iau la intrecere cu gandul si sa cred ca suntem facuti sa fim impreuna. Aici imi pot permite sa nu regret deiciziile luate, sa nu cred ca am uitat de gand, de suflet sau de mine si ca toate aceste particele se inteleg si se imbina. Pot sa ma avant in sus, spre soarele ce doarme acum, sa-l sarut de noapte buna, apoi sa ma las sa cad spre locul ce ma doreste, ce nu e complet fara mine si fara de care eu nu sunt eu.
Si-l simt, primul fior: gata, am plecat din vis, ma trezesc. Totul revine la normal. Am plecat din mine, ma duc catre ceilalti. Mi-au ramas doar cateva lacrimi. Sau poate cateva picaturi de ploaie. Si am palmele calde, pentru ca am reusit sa mangai cateva raze de soare adormit.

De ce se considera unii/unele indreptatie sa creada ca sunt mai presus? De ce puterea corupe? De ce publicitatea naste monstrii?
Am stat deunazi de vorba cu un amic, de curand cunoscut, si mi-a spus cum, impresionata fiind o fata de faptul ca a auzit ca el ar avea BMW, l-a bagat in seama pentru prima oara. El n-are asa ceva…sau, mai corect spus, n-are momentan, poseda o Dacie, iar fiinta respectiva, fata sus-pomenita, a inceput a se criza cand a descoperit oribilul adevar: cazuse in plasa propriei prostii. Am incercat sa-i spun ca “se mai intampla”, ca “asa sunt unele”. Am sfarsit prin a-i explica de ce nu-mi place mie sa strang masa decat dupa ce-am mancat si eu, ca nu-mi place sa fiu cea responsabila cu jocul de-a “pune-te masa, scoala-te masa”, ca doar nu-s magarul din povestea sau respectivul obiect care avea asemenea capacitate. Si i-am explicat si de ce pur si simplu nu suport sa-mi plateasca altcineva, in afara de mine, consumatia: nu-mi place sa aud, apoi, de “idioata aia nesimtita si fitoasa” … indiferent a cata oara ne vedem sau in ce alt context se desfasoara respectiva intalnire.
In seara asta am avut parte de echivalentul masculin al fetei de mai sus. Totul e luat la misto, totul e nimic pe langa ce are el, ce este el, ce face el, pe cine cunoaste el …si daca indraznesti cumva sa spui ca nu e chiar si taman asa, personajul nostru trece la amenintari. Pentru ca asa vrea el, pentru ca poate, pentru ca tre’ sa-si arate muschii. Mi-a provocat scarba, scarba resimtita fizic. Ori asta nu experimentasem pana acum.
De ce nu doare prostia? De ce unii sunt extrem de constienti ca doua chestii se platesc foarte de scump pe lumea asta, anume domnia si prostia, iar altii isi permit cantitati industriale de asa ceva?
Imi plac oamenii care realizeaza ceva in viata, orice si se mandresc cu realizarea/realizarile lor.
De ce un/o oarecare isi permite sa se laude cu ce au facut parintii, bunicii, sora, fratele, prietenul, varu’, vecinu’ de palier, vecinu’ de cartier? De ce esti deosebit tu, laudandu-te cu realizarea altuia?

Un post din vremuri putin apuse; o melodie ce ma infioara de fiecare data cand o ascult.