Sunt legata la ochi c-o bucata de… ceva, ce-mi permite doar sa zaresc din cand in cand. Atunci cand ai chef sa te distrezi pe seama mea, cand vrei sa ma chinui inca putin sau te plictisesti, cel mai probabil. Am mainile legate la spate. Suficient de larg incat sa le pot misca dar nu suficient incat sa-mi pot smulge blestemata aia de carpa. Iti port camasa: placere si tortura: o simt, pe rand: ma apara, ma protejeaza, ma sufoaca si ma leaga… simbolul tau ca-ti sunt prizoniera, ca sunt doar a ta, o jucarie cateodata, un suflet alteori, un capriciu mai tot timpul.
In labirintul asta, in care m-ai inchis (sau asta cred; atunci cand dau peste o usa, dincolo de ea descopar o alta camera), incerc sa ma ascund de tine dar nici umbra mea nu se poate lauda ca imi e atat de aproape precum esti tu. Te stiu in fiecare rasuflare si in fiecare bataie de inima. Probabil, doar in gand ma pot minti ca nu te simt. Ma lasi sa ma amagesc putin, apoi vii sa-mi amintesti ca inca nu e cazul.
Ma lasi sa-mi fie frig doar ca sa ma poti lua in brate: urasc cand faci asta pentru ca stii ca am nevoie de caldura aia sa supravietuiesc ca om, dar ma omori umilindu-ma astfel, ca spirit. Ma lasi sa-mi fie sete, doar ca sa-mi poti da sa beau pocale pline de amaraciune sau sa-mi strecori printre buzele-mi arse cativa stropi de ambrozie. Grozav truc, merge de fiecare data: ma face sa vreau sa-mi revin, sa visez, doar ca sa-mi arzi sufletul apoi cu venin. Ce, oare, inveti tu din zbaterile mele? Cu ce te ajuta sa-mi dai o mie de pahare de ura, slabiciune, frica, prostie si doar cativa stropi de stralucire? Ce deslusesti tu in lacrimile mele de neputinta si in gesturile mele de a ma apara de tine? Nu intelegi durerea?
Stiu ca esti langa mine, mi-e imposibil sa nu-mi dau seama. Si nu inteleg de ce nu ma lasi sa te vad. De ce iti este teama: ca nu te voi alege pe tine, ca voi incerca sa fug sau dimpotriva?
Visez sa te cuceresc cateodata. Ce nerozie din partea mea: ce sa-ti ofer eu tie, cand tu ai totul? Sper astfel sa te cunosc, sper sa-ti cersesc indurare mai frumos, sper sa inteleg, sa te inteleg, sa-mi aflu noima.
Cel mai mult ma supara faptul ca nu vorbesti. Ma lasi sa-mi tin lungi discursuri despre ce trebuie sa fac, ce nu trebuie sa fac, ce-ar trebui altii sa faca, ce mi-ar place sa fac, ce orice altceva imi trece prin cap, inclusiv despre vreme, dar nu-mi raspunzi. Sunt legata la ochi, legata la maini, prizoniera unui nimanui atotputernic, care face din mine insami colivia perfecta. Daca nu ma lasi sa te cunosc, ce rost au toate?
As vrea sa ma lasi sa te vad macar. Nu stiu daca m-as multumi doar cu atat.
Dar asa, cum sunt acum, cand ma lasi sa orbecai in lumina, cand imi faci fiecare pas sovaielnic, cand trebuie sa imi cantaresc fiecare decizie cu o masura precum regretul, mai am atat de putin pana voi gasi o fereastra odata. Si-atunci… sunt dispusa sa platesc pretul evadarii, oricat de mare ar fi acela.