De ce se considera unii/unele indreptatie sa creada ca sunt mai presus? De ce puterea corupe? De ce publicitatea naste monstrii?
Am stat deunazi de vorba cu un amic, de curand cunoscut, si mi-a spus cum, impresionata fiind o fata de faptul ca a auzit ca el ar avea BMW, l-a bagat in seama pentru prima oara. El n-are asa ceva…sau, mai corect spus, n-are momentan, poseda o Dacie, iar fiinta respectiva, fata sus-pomenita, a inceput a se criza cand a descoperit oribilul adevar: cazuse in plasa propriei prostii. Am incercat sa-i spun ca “se mai intampla”, ca “asa sunt unele”. Am sfarsit prin a-i explica de ce nu-mi place mie sa strang masa decat dupa ce-am mancat si eu, ca nu-mi place sa fiu cea responsabila cu jocul de-a “pune-te masa, scoala-te masa”, ca doar nu-s magarul din povestea sau respectivul obiect care avea asemenea capacitate. Si i-am explicat si de ce pur si simplu nu suport sa-mi plateasca altcineva, in afara de mine, consumatia: nu-mi place sa aud, apoi, de “idioata aia nesimtita si fitoasa” … indiferent a cata oara ne vedem sau in ce alt context se desfasoara respectiva intalnire.
In seara asta am avut parte de echivalentul masculin al fetei de mai sus. Totul e luat la misto, totul e nimic pe langa ce are el, ce este el, ce face el, pe cine cunoaste el …si daca indraznesti cumva sa spui ca nu e chiar si taman asa, personajul nostru trece la amenintari. Pentru ca asa vrea el, pentru ca poate, pentru ca tre’ sa-si arate muschii. Mi-a provocat scarba, scarba resimtita fizic. Ori asta nu experimentasem pana acum.
De ce nu doare prostia? De ce unii sunt extrem de constienti ca doua chestii se platesc foarte de scump pe lumea asta, anume domnia si prostia, iar altii isi permit cantitati industriale de asa ceva?
Imi plac oamenii care realizeaza ceva in viata, orice si se mandresc cu realizarea/realizarile lor.
De ce un/o oarecare isi permite sa se laude cu ce au facut parintii, bunicii, sora, fratele, prietenul, varu’, vecinu’ de palier, vecinu’ de cartier? De ce esti deosebit tu, laudandu-te cu realizarea altuia?

Revin pe noul an c-o leapsa primita de la Somnoros. Iara leapsa graieste astfel:
1. De ce ai acceptat leapşa aceasta?
In general, pentru ca pot..si pentru ca aveam chef sa actualizez blogul si nu stiam cu ce.
2. De când eşti în blogosferă?
Se pune pagina de Yahoo 360? Daca da, din septembrie 2005. Daca nu, din octombrie 2006.
3. Cum ai ajuns să îţi faci blogul?
Raspuns la o provocare. Se vroia el raspuns la mai multe, da’ am cam pervertit scopul.
4. Care este primul blog pe care ai intrat vreodată?
Primul blog pe care l-am vizitata fost al lui: Costin. Si asta pentru ca avea link la status.
5. Enumeră 3 lucruri pe care le crezi importante ca să reuşeşti în blogging .
Sa ai inspiratie, sa scrii periodic (macar o data la doua-trei zile), sa ai ceva de spus, pe limba tuturor, eventual.
6. Cel mai citit blog de catre tine
Somnoros. Pentru ca imi place stilul acid si simtul umorului.
7. Alte bloguri pe care le mai citeşti
Eingie
Groparu’
Umbra
Ar mai fii vreo cateva, dar nu le pomenesc, pentru ca asa sunt eu, invidioasa.
8. Care platformă de bloguri o consideri cea mai bună? (Ex. Haipa, Blogger etc.)
Cu ce se papa alea? Nu m-am interesat suficient de subiect ca sa stiu despre ce e vorba.
9. Este important traficul pentru tine?
Nu in mod deosebit… dar imi place sa ma stiu citita.
10. Sunt importanţi banii pe care i-ai putea obţine din reclame?
Serios? se pot face bani?
11. Cel mai urât blog pe care l-ai văzut?
Publicitatea, chiar daca e negativa, tot publicitate se numeste. Si daca mie nu mi-a placut, pen’ ce sa-i fac publicitate?
12. Consideri că e un lucru vital să ai un domeniu .ro,.net, .com etc.?
Raspuns a la oracolu’ dintr-a 6-a: idem 8. Cu diferenta ca ma cam doare in cot cu ce se termina.
13. Parola cu care te loghezi la blog
Aia din debara si de pe toate site-urile mai mici sau mai mari pe care mi-am facut cont.
Leapsa merge catre oricine dintre cititori doreste. Rog a va lasa un autograf la comentarii.

Eh, da…asta intr-adevar manifest. Unul din specia celor pe care nu le intelegeam. Pentru ca eu am considerat, inca de cand eram micuta rau, ca o fata/femeie isi gaseste echilibrul doar cand sta alaturi de ea cineva. Percept pentru care am cam suferit o buna bucata de viata. Mi-a luat suficient timp sa inteleg cuvintele parintilor cu privire la ce e aia o relatie si cu ce se mananca. Si cu privire la ce inseamna singuratate in doi. M-am gandit ca am avut parte de singuratate atata timp incat o alta varianta, ca de exemplu singuratatea in doi, ar fi mai degraba distractiva, nu distructiva, asa cum sustineau cei pomeniti inainte si vreo cativa oameni mai curajosi.
Am fost extrem de convinsa de varianta asta, de faptul ca nu poti sa-ti gasesti un echilibru decat prin intermediul cuiva, al unui barbat. Vazut nu ca barbat, ca fiinta umana, care gandeste si actioneaza nu ca in cartile de amor de 2 lei trei snopul si in telenovele…ba chiar si in ceva filme premiate si raspremiate… sau cum sustine societatea de cateva zeci de ani incoace. Vazut ca ala care trebuie sa sustina casa, care trebuie sa vaneze hrana. Genul asta de idei si-a avut deja partea prea mare de victimi si victime.
Daca o femeie nu e in stare sa se sustina pe ea insasi, sa-si gaseasca un echilibru prin ceea ce este, cum este si cum gandeste, geaba il cauta in altul. Pentru ca nu numai ca nu-l va gasi ci o va face sa-si piarda si mai mult, si in caz ca mai are, increderea in sine si in posibilitatile ei.
Dupa asemenea introducere, ce-as mai putea sa adaug, ce sa nu fi inteles deja… Pai, sa vedem: cred ca mi-am recapatat (sau capatat: iata tema de reflectie pentru urmatorii cativa ani) increderea in mine si in posibilitatile mele. Cu un pret, desigur: mi-am pierdut increderea in ceilalti. Am trecut, de asemenea, de la spune-mi ca ma placi/doresti/iubesti (mari cuvinte, zau) la arata-mi/fa-mi/demonstreaza-mi, la dracu’. Si procesul asta a durat ceva mai mult timp decat sunt dispusa sa admit. Dar… presupun ca se poate spune ca s-a cam incheiat fericit. Nu de alta, dar nu sunt dispusa sa renunt la independenta mea in gandire, la ideile mele imbarligate si insiropate cu multa irationalitate si sentiment, doar pentru ca nu suna sexi. Si, devine si mai rau, imi plac. Da,
propriile mele idei pentru mine au inceput sa aiba logica si sens.
Nu as putea sa spun cu precizie cand m-am hotarat ca daca ma imbrac la fel cu restul lumii, in uniforma de exemplu (sau in pantalonii de tip jeans -blugii, tot un gen de uniforma), o sa pot sa fiu mai usor trecuta cu vederea. De ce sa fiu trecuta cu vederea? Pentru ca nu corespund standardelor, indiferent ca e vorba de ale mele sau ale societatii. Pentru ca vroiam sa fiu la fel cu restul. Pentru ca vroiam sa corespund cliseului bine inradacinat printre ideile mele (cum spuneai? idei putine da’ fixe?) si parerii mele proaste despre mine insami. Si deoarece credeam ca, astfel echipata, gasisem potiunea magica, de inviziblitate.
Probabil ca au fost momente in viata cand am vrut sa fiu bagata in seama si cand mi-am dat seama ca e bine sa fiu eu insami, indiferent de urmari. De exemplu, atunci cand, pentru merite deosebite (sic) am primit steluta rosie si mutra la panoul de onoare. Sau steluta albastra pe cauza de aruncat un pachetel de carioci in freza unei colege binevoitoare nevoie mare. Sau cand eram singura de la mine din clasa care, pe langa uniforma la fel cu a celorlalti, aveam o tresa. Sau poate atunci cand am hotarat sa-mi las parul lung. Ori, mai degraba, atunci cand m-am hotarat sa-l tund. Sau cand am hotarat sa-mi fac suvite blonde pentru ca, dupa propria mea parere, sufeream de un exces de seriozitate (nu si de neuroni, in acest scop am fundul mare, deoarece serveste drept depozit/hotel/loc de relaxare).
Ca o paranteza: in facultate mi-a spus o colega: atunci cand o femeie isi doreste o schimbare in viata, primul lucru pe care il face e sa-si schimbe coafura. Cred ca de-aia conteaza, pentru femei, sa li se observe acest amanunt: pentru ca acesta poate fi la fel de bine un avertisment, cat si o invitatie, depinde de situatie.
Si ca orice discurs care se respecta, precum si in buna traditie a discursurilor, tin sa multumesc: parintilor, familiei: pentru ca, desi n-au fost pe cat de directi as fi vrut eu sa fie cu mine, m-au sfatuit de bine; facultatii: pentru ca acolo am invatat sa si gandesc; prietenilor: mai ales multora dintre cei din ultimii 5 ani pentru ca foarte mult bine ati facut creierului si mandriei mele; cartilor: pentru ca daca n-au putut parintii sa-mi spuna, facultatea sa-mi demonstreze sau prietenii sa-mi arate, au fost ele alaturi si mi-au explicat cam tot ce vroiam sa stiu, au facut lumina acolo unde nu stiam exact cum se procedeaza intr-o anumita situatie, ce se spune sau ce se face atunci cand: (puncte puncte ca in fiecare cu variantele lui). In alte roluri: muzica,
marea, imaginatia, Al de sus, al de jos (fara vreunul dintre ei, ar fi cam plictisitor pe-aici).
Si da, sa nu uit, Internetul Rullz! pentru ca gasesti tot ce vrei, ce nu vrei, ce nu indraznesti sa ceri, dar totusi…ai vrea sa stii.
Si ai avut dreptate: oamenii nu se schimba, ci invata cum pot fi. Si daca isi dau silinta, daca vor neaparat si din tot sufletul, devin. Probabil de-aia se spune sa fii atent la ce-ti doresti pentru ca s-ar putea sa se intample.

Io isi face autocritica pentru prea putinul simt al observatiei, si anume ca nu l-am vazut pe Florin de la Hi-Q care, se pare, statea taman in fata mea. De asemenea, eu isi face autocritica pentru prea putina dezinvoltura de care a dat dovada in momentul interpretarii piesei de mai sus, in fata a jde’ oameni necunoscuti, io fiind mai timida de fel sh de neam. Mai fac autocritica si pen’ ca nu m-am bagat in seama cu toata lumea prezenta, in general, cu cativa ei in special, la eventul desfasurat in Coyote Cafe in seara asta.
Dar, cu siguranta, io nu-sh face autocritica pentru puternicul simt de descoperire al coarnelor unora dintre participanti.

Nu chiar atat de live si cu o atitudine mai mult spre incantare, post-ul meu se refera la: ninge in Bucuresti! In momentul in care a dat buzna un anumit copil in baie, peste mine, ca sa-mi spuna ca afara ninge, gata echipata de plimbarica prin prima zapada si cu planuri mari de bulgareala, tocmai faceam un dus. Pe care l-am terminat extrem de rapid, total contrar bunelor mele obiceiuri; dupa care, cu parul ud si aproape leoarca, m-am imbracat rapid, am cautat o sapca/fes/caciula sau ceva sa tina loc de asa ceva (am gasit ceva din categoria asa ceva: un fular/sal oarecum suficient), in consecinta s-ar putea sa ma bucur si de-o raceala mai serioasa. Tot n-as regreta, ar fi ceva ce mi-ar aduce aminte!
Nu vreau sa aud opinii contra cum ca mai mult e mocirla, ca e cam spre ploaie amestecata cu zapada sau orice altceva de acest gen.
Ninge! Adineauri m-am intors de afara, unde am fost cu cateva scopuri precise: sa stau in ninsoare (facut, tinut ochii inchisi, respirat aerul rece si curat), sa mananc un bulgare (facut, inca incantata de gustul primei zapezi, visat la capturarea vreunui fulg mai indraznet de pe buzele cuiva), sa ma plimb prin ninsoare (facut, dat o tura de bloc), sa-mi fac planuri cu privire la si centrate pe ninsoare, zapada (facut, cei care vor suferi sa indrazneasca sa povesteasca urmarile faptelor si planurilor). M-am bucurat de fiecare moment. Si am luat hotararea ca sa-mi umplu mp3-player-ul cu melodii de sezon, inclusiv colinde. Eventual o sa-i lipesc si ceva beteala pe firul de la casti. Si-o sa-mi agat si globuri pe post de cercei la urechi.
Miroase a brad, a optimism, a intalniri cu amicii la o bulgareala urmata de un vin fiert spre consolare, a sperante. Sperante, sclipiri de viitor promitatoare, strafulgerari de optimism (nu vreau sa spun mai bine pentru ca asta e in majoritate dusmanul binelui) am intrezarit in fiecare vitrina, in fiecare balta cu impresii de Marea Neagra, in fiecare geam.
Si sunt inapoi in casa, si tocmai scriu. Si ma bucur de-o ciocolata calda, evident ca in scopuri terapeutice. Exista si vin dar mi-e o lene de ma doare ca sa stau acum sa-l fierb. Plus ca e rosu, e de anul asta, are gust cu pretentii de Rai asa ca n-are rost sa-l chinui prin vreun ibric.
Sunt incantata.