De ce se considera unii/unele indreptatie sa creada ca sunt mai presus? De ce puterea corupe? De ce publicitatea naste monstrii?
Am stat deunazi de vorba cu un amic, de curand cunoscut, si mi-a spus cum, impresionata fiind o fata de faptul ca a auzit ca el ar avea BMW, l-a bagat in seama pentru prima oara. El n-are asa ceva…sau, mai corect spus, n-are momentan, poseda o Dacie, iar fiinta respectiva, fata sus-pomenita, a inceput a se criza cand a descoperit oribilul adevar: cazuse in plasa propriei prostii. Am incercat sa-i spun ca “se mai intampla”, ca “asa sunt unele”. Am sfarsit prin a-i explica de ce nu-mi place mie sa strang masa decat dupa ce-am mancat si eu, ca nu-mi place sa fiu cea responsabila cu jocul de-a “pune-te masa, scoala-te masa”, ca doar nu-s magarul din povestea sau respectivul obiect care avea asemenea capacitate. Si i-am explicat si de ce pur si simplu nu suport sa-mi plateasca altcineva, in afara de mine, consumatia: nu-mi place sa aud, apoi, de “idioata aia nesimtita si fitoasa” … indiferent a cata oara ne vedem sau in ce alt context se desfasoara respectiva intalnire.
In seara asta am avut parte de echivalentul masculin al fetei de mai sus. Totul e luat la misto, totul e nimic pe langa ce are el, ce este el, ce face el, pe cine cunoaste el …si daca indraznesti cumva sa spui ca nu e chiar si taman asa, personajul nostru trece la amenintari. Pentru ca asa vrea el, pentru ca poate, pentru ca tre’ sa-si arate muschii. Mi-a provocat scarba, scarba resimtita fizic. Ori asta nu experimentasem pana acum.
De ce nu doare prostia? De ce unii sunt extrem de constienti ca doua chestii se platesc foarte de scump pe lumea asta, anume domnia si prostia, iar altii isi permit cantitati industriale de asa ceva?
Imi plac oamenii care realizeaza ceva in viata, orice si se mandresc cu realizarea/realizarile lor.
De ce un/o oarecare isi permite sa se laude cu ce au facut parintii, bunicii, sora, fratele, prietenul, varu’, vecinu’ de palier, vecinu’ de cartier? De ce esti deosebit tu, laudandu-te cu realizarea altuia?

Se apropie toamna, iubitul meu… S-a schimbat natura la fata; frunzele se ingalbenesc si cad la pamant usor si fara regrete, deoarece ele stiu, ele stiu ca exista ceva in urma lor, iubitule, ceva la care au ajutat, ceva la care vor ajuta alte frunze in anii viitori… Pana cand, ma intrebi? Pana se va gasi un final si pentru ceea ce ele au ajutat sa creasca, pana le va acoperi uitarea.
As vrea sa-i spun si eu toamnei vara indiana, iubire, suna mai optimist decat ma simt, decat te simt; suna mai putin rece. Si totusi, ploaia asta cu lacrimi mici, amare si insistente mi se infiltreaza in suflet, iar negura de-acolo o asteapta ca pe jumatatea ce-i lipsea… pana si singuratatea de acolo are o jumatatea aici, in lume, vezi? (zambesc, nu stiu daca amar, sarcastic, trist sau oarecum amuzata de concluzia mea; poate ca e putin din toate).
Imi place sa privesc ploaia cum cade in mare, cum marea freamata mai degraba incantata la blandul asalt. Imi place sa privesc marea, cum respira cu fiecare val, cum fiecare val mangaie nisipul, cum, printre norii ce inca mai scutura cate un strop cadou pentru mare, lasa ochii cerului sa se deschida. E deja seara, dragul meu; am ramas aici visand pana cand a aparut luna: e sangerie cand iese din mare, apoi…se face tot mai luminoasa pe masura ce se ridica, imi aminteste de o domnisoara de la vechile curti ce-si face intrarea in societate: mai intai rosie si timida…apoi din ce in ce mai sigura pe puterile ei…
Suficient insa cu visurile, gata cu sperantele de feti-frumosi si basme; nu sunt Ileana, am uitat ca-mi place sa fiu Vrajitoarea cea rea; finalurile dramatice mi se potrivesc mai bine iara fericirea e… acel ceva utopic pe care-l visez, fara sa stiu cu adevarat ce este, laolata cu dragostea si cu alte chestii de genul asta din Taramul de Nicaieri.

Un post din vremuri putin apuse; o melodie ce ma infioara de fiecare data cand o ascult.

M-ai facut sa simt toate chestiile astea, chestii pe care nu m-a convins cineva pana acum sa le simt;
Abia asteptam sa ma intorc la tine, pentru mai mult si mai mult;
Vroiam sa-ti indeplinesc mai mult decat orice dorinta, mai mult decat orice vis;
Erai raspunsul pentru aproape orice vis al meu, pentru aproape orice dorinta a mea;
Si nu a fost sa fie… insa…;
O sa te fac sa-ti lipsesc asa de tare;
O sa fac astfel incat sa nu ma poti avea, desi voi fi acolo, chiar in fata ta, in bratele tale;
O sa ma asigur ca visezi atingerile, sunetele, privirile, pielea mea;
Iar si iar si iar;
O sa te sarut doar atat incat sa ghicesti cum ar fi fost;
O sa te sarut doar atat cat sa promita si sa stii ca nu se va intampla;
O sa fiu fantezia ta, o sa fiu cea pe care o vei vedea ultima inainte sa te trezesti;
Vreau sa stiu ca tot ce vrei, dupa ce pleci, e sa fiu iara langa tine;
Sa nici nu incerci sa rezisti.
Ma voi strecura in fiecare colt al sufletului tau, in fiecare ungher al imaginatiei tale;
Dulce chin, dulce otrava, de care nu vei dori sa scapi.
O sa te fac sa-ti lipsesc atat de mult;
O sa te prind in plasa iluziilor si vrajilor mele, sa stiu ca sunt acolo, o fantoma intre tine si oricine altcineva;
Vreau sa fiu sigura ca doar pe mine ma vrei si ca stii ca doar pe mine nu ma poti avea.

Tread Softly Because You Tread on my Dreams. Am pasit cu atata grija incat… am reusit sa-mi calc propriile vise in picioare. Aceasta constatare face parte din seria ”imi plang de mila”.
Ma duc sa dansez prin vreo intersectie, la miezul noptii, cu ielele de oras. De oras, pentru ca acum avem jungla de beton, stalpi pe post de copaci si copaci pe post de umbre sau de stafii de copaci. Si chiar si asa, tot imi placi, pentru ca nu stiu vreodata ce surpriza imi oferi dupa urmatorul colt. Placuta, urata, amaruie, precum ciocolata neagra.
Sau o sa ma plimb pur si simplu. O sa-mi dau ochelarii jos de la ochi pentru ca atunci cand fac asta sunt aproape chioara si macar sunt inconjurata de umbre, nu mai sunt inconjurata de oameni asa ca… seamana totul cu lumea din mine. Pentru ca nimic nu mai are contur, pentru ca lumina nu mai vine de fix de la stalpul ala, fix de la becul ala, ci seamana cu luminile din cartile cu povesti: toate sunt mici sfere lucitoare de-o frumusete neasteptata. O sa-mi var castile in urechi, o sa ma las vrajita de mirajul melodiilor si-o sa simt ca plutesc in mijlocul lui nicaieri si ca sunt stapana pe tot si pe toate, inclusiv pe viata mea.
O sa visez cu ochii deschisi, o sa-mi ofer iara o pauza de simtire pentru ca, din nou, am fost luata prin surprindere azi de-o situatie pe care am mai trait-o si care reuseste sa ma amarasca si sa ma infrigureze, ca de obicei. Si stiu ca port o mare parte din vina, pentru ca mi-e teama. Dar… ce-si face omul cu mana lui, pe langa faptul ca se numeste lucru manual, se numeste ca e bun facut, nu? Un personaj dintr-o carte pe care nu credeam in veci ca o voi citi, daramite ca-mi si va place, spune, aproximativ, ca acceptam sa fim luati in ras, chinuiti, de viciile si/sau de slabiciunile noastre dar niciodata indeajuns incat sa renuntam la ele.
Sunt fatalista sau doar am o imaginatie bogata? Nu stiu ce sa cred deoarece, atunci cand intalnesc pe cineva pentru prima oara, deja imi formulez, in gand, o poveste. O poveste ce pare sa prinda viata si sa se desfasoare asa cum imi imaginez. Si ajung la o concluzie, aproape de fiecare data aceiasi (atunci cand n-a functionat, a fost precum exceptia care confirma regula): ce bine ca am gusturi bune… si o multime de prietene care sa aprecieze.

As vrea sa stiu cum faci asta, cum iti reuseste de fiecare data… Simt ca ma pandesti la fiecare colt si rasari de-acolo de unde si atunci cand ma astept mai putin. Am inceput sa ma obisnuiesc cu atacurile tale, atat de mult incat te presimt: un val mare, inghetat, intotdeauna nimicitor. Ma simt ca o plaja care poate doar sa indure biciuirea ta nebuna, care poate doar sa admire dupa franturile si resturile pe care le imprastii peste tot, cu nonsalanta; care iti suporta mangaierile tandre cu speranta ca nu se va mai intampla vreodata sau ca se va intampla mai tarziu, din ce in ce mai rar spre niciodata.
De fiecare data cand apari ma spargi in mii de bucati. M-am reconstruit de atatea ori din cioburi incat am uitat planul initial, tot ce pot sa fac e sa ma reinventez de fiecare data si sa sper ca de data viitoare o sa fie altfel. Dar m-am reconstruit de atatea ori incat nu cred ca mai am vreo forma.
De cate ori m-am refacut am avut grija sa-mi prevad diverse sisteme de aparare, care macar sa atenueze urmatorul tau atac insa, de fiecare data, parca ai stiut sa le folosesti sa-mi faci mai mult rau, decat sa ma apere pe mine. Asa ca acum am renuntat. Nu vreau sa ma mai mint, spunand-mi ca de data asta sunt de neatins. N-ai decat sa vii sa ma farami, sa ma rupi intr-o mie si una de bucatele, sa termini de sfaramat ce n-ai reusit datile trecute. Da, am invatat ce e cinismul.
Ma duc sa ma plimb: sa scap de tine sau sa te imbunez lasandu-te sa-ti faci de cap… poate pleci mai repede, poate reusesc sa ma adun, poate pagubele sunt mai mici de data asta.