Nu chiar atat de live si cu o atitudine mai mult spre incantare, post-ul meu se refera la: ninge in Bucuresti! In momentul in care a dat buzna un anumit copil in baie, peste mine, ca sa-mi spuna ca afara ninge, gata echipata de plimbarica prin prima zapada si cu planuri mari de bulgareala, tocmai faceam un dus. Pe care l-am terminat extrem de rapid, total contrar bunelor mele obiceiuri; dupa care, cu parul ud si aproape leoarca, m-am imbracat rapid, am cautat o sapca/fes/caciula sau ceva sa tina loc de asa ceva (am gasit ceva din categoria asa ceva: un fular/sal oarecum suficient), in consecinta s-ar putea sa ma bucur si de-o raceala mai serioasa. Tot n-as regreta, ar fi ceva ce mi-ar aduce aminte!
Nu vreau sa aud opinii contra cum ca mai mult e mocirla, ca e cam spre ploaie amestecata cu zapada sau orice altceva de acest gen.
Ninge! Adineauri m-am intors de afara, unde am fost cu cateva scopuri precise: sa stau in ninsoare (facut, tinut ochii inchisi, respirat aerul rece si curat), sa mananc un bulgare (facut, inca incantata de gustul primei zapezi, visat la capturarea vreunui fulg mai indraznet de pe buzele cuiva), sa ma plimb prin ninsoare (facut, dat o tura de bloc), sa-mi fac planuri cu privire la si centrate pe ninsoare, zapada (facut, cei care vor suferi sa indrazneasca sa povesteasca urmarile faptelor si planurilor). M-am bucurat de fiecare moment. Si am luat hotararea ca sa-mi umplu mp3-player-ul cu melodii de sezon, inclusiv colinde. Eventual o sa-i lipesc si ceva beteala pe firul de la casti. Si-o sa-mi agat si globuri pe post de cercei la urechi.
Miroase a brad, a optimism, a intalniri cu amicii la o bulgareala urmata de un vin fiert spre consolare, a sperante. Sperante, sclipiri de viitor promitatoare, strafulgerari de optimism (nu vreau sa spun mai bine pentru ca asta e in majoritate dusmanul binelui) am intrezarit in fiecare vitrina, in fiecare balta cu impresii de Marea Neagra, in fiecare geam.
Si sunt inapoi in casa, si tocmai scriu. Si ma bucur de-o ciocolata calda, evident ca in scopuri terapeutice. Exista si vin dar mi-e o lene de ma doare ca sa stau acum sa-l fierb. Plus ca e rosu, e de anul asta, are gust cu pretentii de Rai asa ca n-are rost sa-l chinui prin vreun ibric.
Sunt incantata.

Uff, greu cu leapsa asta. Deoarece, conform formarii mele de liceu, si anume aceea de vanzatoare, ma gandesc imediat la macar 3 variante pentru orice mi se propune: alb, negru, gri, in general.
Astfel incat, initial am vrut sa scriu despre sora mea mai mica, cea care m-a invatat ca viata se traieste, ca pentru a fi bagat in seama de oameni, trebuie sa-i saluti mai intai, cea care m-a invatat sa nu-mi fie teama sa-mi spun parerea, cea care mi-a daruit incredere.
Dar m-am hotarat sa scriu despre altcineva, probabil pentru ca ne cunoastem de mai mult timp (si cred ca asta cu timpul ma va costa o injuratura). Eroul meu e Tata. Pentru ca mi-a dat sanse atunci cand nimeni n-a facut-o, m-a ajutat neconditionat, pentru ca a fost alaturi de mine, pentru ca, atunci cand am gresit, mi-a spus ca nu e nimic, ca omul greseste si ca mai exista o a doua sansa, pentru ca mi-a dat cel mai folositor sfat pe care l-am primit: “fa tot ce vrei tu, atata timp cat te recunosti in oglinda” (sfatul l-am primit intr-un ajun de Paste, cred, cand era toata familia acasa si in febra pregatirilor, iar tata facea cozonaci si bause un pahar de vin. Mi-a spus si de ce: ca altfel nu indraznea sa-mi dea un atare invatamant.)
Pentru ca… era o vara calda, acum cativa ani. Ma uitam pe fereastra liceului si speram din tot sufletul ca ala sa fie liceul meu pentru urmatorii 4 ani. Si eram speriata, si victima unui trac deosebit de mare, asa cum mi se intampla de obicei cand trebuie sa fac ceva ce n-am mai facut. Imi amintesc clar ca puratm o fusta gri deschis si-un tricou mov inchis. Am intrat la examen (pentru cei care nu au prins acest sistem, o explicatie: eu am dat examen de admitere la liceul ales de mine, examen care a constat in 2 probe, ambele scrise, limba si literatura romana si matematica.) Intotdeauna m-am grabit, in principal pentru ca termin destul de repede ceea ce am de scris dar si pentru ca… imi place mie sa ies in evidenta astfel, terminandu-mi treaba rapid si bine (aproximativ in toate cazurile). Oricum, dupa vreo doua saptamani s-au afisat listele cu admisi si respinsi. M-am dus cu tot corpul tremurandu-mi si am aflat cu incantare ca eram pe lista celor admisi. Eram fericita.
Am ajuns acasa si am sunat-o pe mama sa-i spun vestea cea mare. M-a felicitat si mi-a spus ca va ajunge curand acasa cu cate ceva. Asa a si facut (sunt fan declarat dulciuri). L-am sunat si pe tata. El mi-a spus simplu: “Stiam”. Pai cum de?!, am intrebat uimita…Mi-a raspuns: pai cine crezi ca bantuia azi dimineata prin fata liceului, pe la 5,30… pana pe la vreo 7 asa… L-am intrebat de ce nu mi-a spus si mie; si mi-a spus: “ca sa nu-ti stric placerea”.
Leapsa o am de la Somnoros. O dau mai departe lor: Costin, Urban. Pentru ca ii citesc…la fel de des precum imi completez blog-ul… sau asa ceva.

Stateam pe canapeaua din bar, capul tau se odihnea pe picioarele mele si eu iti mangaiam, incantata, parul; erai relaxat si linistit; pastrai o umbra de zambet intr-un colt al gurii; fumai una dintre tigarile tale favorite, din cele ce au gust ca toate celelalte, din punctul meu de vedere, doar ca astea au avantajul ca-ti lasa buzele dulci. Ti-ai ridicat ochii catre mine si m-ai intrebat daca totusi vreau, eu cea care ma laudasem ca am renuntat la tigari de ceva timp. Ti-am raspuns ca da, asa ca ai ridicat mana sa-mi dai tigarea; am avut o idee mai buna, zic eu: m-am aplecat spre mana ta, am cuprins tigarea cu buzele, fara sa iti ating degetele si am tras un fum. Mi-a placut sa-ti simt degetele frematand, atat de aproape de buzele mele, am zambit malitios si ti-am transmis in gand ca de data asta nu, apoi te-am privit: zambeai si tu, putin uimit, nu te asteptai sa fac asta - poate ca sperai, ma imbata un gand.

Am impartit fotoliul in seara aia; stateam fata in fata, singura lumina venea de la calculator - il lasasem sa murmure ceva acolo, nici nu mai stiu ce. Ne sprijineam in palme, amandoi putin aplecati in fata, ne priveam asa cum nu indraznisem pana atunci. Lasam sa se vada in ochi absolut tot ce ne trecea prin cap. Nici nu era nevoie sa vorbim, zambeam cand amuzati, cand incantati, cand seducatori; te simteam asa aproape incat am avut atunci impresia ca iti pot citi gandurile, ca te pot intelege, ca iti pot intelege nelinistile, gandurile, sperantele, atat in legatura cu noi, cat si in legatura cu tot ceea ce tine de tine si de viata ta, desi nu m-ai lasat sa privesc vreodata atat de mult din tine. Imi simteam stomacul strans, stiam ca sunt emotionata si ma incanta-enerva aceasta senzatie. Imi simteam pulsul batand undeva pe gat, in urechi. Simteam ca mi-e frig, mi-e cald, Vroiam sa ma iei in brate. Respiram de parca alergasem de la un capat al celelalt al lumii. Tanjeam dupa bratele tale, dupa buzele tale, dupa corpul tau, dupa tine; vroiam sa te am doar pentru mine, lipit de mine, sa te simt cu fiecare fibra a corpului meu. Si totusi… ai plecat.

Imi place sa merg iarna sau primavara la mare, am impresia ca marea e doar pentru mine. Atunci ma pot plimba in liniste, fara sa vad pe cineva prin jur cu orele; pot sa ma gandesc la nemurirea sufletului, sa strig si sa injur si sa impart cu cerul si cu pamantul tot ce am de impartit, fara sa ma deranjeze cineva cu vreo privire, cu vreun gest sau cu vreo respiratie. Totul pare ca se opreste, doar eu si valurile respiram.
Ne-am intalnit pe la 2 dupa-amiaza. Toata lumea se pregatea pentru sarbatoare, doar se apropia Pastele. Am plecat sa ne plimbam pe malul marii, fara sa ne observe cineva. Am mers pe faleza, pe unde am mai vazut ceva oameni, apoi am mers pe plaja pana cand nu am mai auzit masini, nu am mai vazut oameni sau orice altceva in afara de nisip, cer si mare. Si de noi doi. Nici macar nu ma tineai de mana; erai ocupat sa-ti tii o mana in buzunar si in cealalta nelipsita tigare. Mi-am bagat si eu mainile in buzunare, ca orice bulevardist care se respecta. Si totusi, departe de a simti indiferenta pe care ti-o aratam. Imi imaginam scena de 2 bani specifica oricarui film romantic care se respecta: el o tine pe ea de mana, asa… din senin sii ii declara dragostea vesnica. Si pe mine ma amuza gandul asta, pufneam in ras. M-ai intrebat ce ma amuza asa de tare iar eu n-am indraznit sa-ti spun, doar am scuturat din cap. Ne-am oprit si ne-am asezat pe nisip acolo unde eram siguri ca n-o sa ne vada nimeni. M-ai luat in sfarsit in brate si m-am lasat coplesita de fericirea aia simpla, dar puternica, de a ma simti protejata de bratele tale, de parca nimic nu ma putea atinge acolo, doar tu. Stateam pe nisip, tu in spate, cu barba sprijinita de umarul meu, iar eu in fata, si priveam cum se joaca valurile cu nisipul. Ma gandeam la ce ar putea sa urmeze acum: poate vom face dragoste acolo, pe plaja - cea mai draga dintre fanteziile mele; poate nu se va intampla nimic - vom sta asa si la un moment dat ne vom ridica si vom pleca spre casa. Nici nu te puteam privi, nici nu indrazneam sa te intreb “bun, si acum…?”. Zburdam printre stari: cand incantata, cand tematoare, cand enervata. M-am hotarat sa fac ceva, nu mai suportam sa nu stiu, dar nici nu indrazneam sa te intreb, asa ca m-am desprins din bratele tale si m-am ridicat. M-ai intrebat surprins “pleci?” iar eu… am inceput sa ma dezbrac. Ai facut ochii mari; eu am zambit angelic si ti-am raspuns ca ma duc sa fac o baie in mare. A fost randul tau sa pufnesti in ras, randul meu sa te intreb “Ce?!” si iara randul tau sa scuturi din cap. Deja incepusera sa se observe ceva stele cand am intrat in apa. M-am jucat putin pe-acolo, incercand sa scap astfel de toate emotiile contradictorii si nebune care loveau in peretii sufletului meu. Apoi m-am intins pe spate in apa, cu bratele intinse - pluteam undeva intre stele, nu mai faceam diferenta pentru ca apa se oglindea in cer si cerul in apa. Te-ai hotarat intr-un final sa vii si tu, asa ca ne-am jucat putin, ne-am imbratisat putin apoi… ne-am imbracat si am plecat spre case.

Si apoi… E seara, amurg, acel moment al zilei pe care nu il mai observi atat de des si pe oriunde… pot sa vad fiecare culoare cum paleste incet in noapte… pot sa simt ceea ce ziua nu reusesc, fiind mult prea suav, fie ca e vorba de-un fosnet, de-un miros… usor, ca o adiere ce te incanta si apoi noaptea, cu toata puterea, fermecandu-te, facandu-te sa crezi in zane, in aerul unduitor si matasos al noptii.
Iti vad mainile pe corpul meu, te pot simti mangaindu-ma… te simt pe tine sub mainile mele, ai pielea calda si fina; iti simt buzele alintandu-le bland si malitios pe-ale mele… iar buzele mele iti raspund nerabdatoare la chinul tandru pe care mi-l provoci… imi place sa te mangai, stii? sa te simt tresarind sub atingerea mea… ce bucurie…
Suntem afara, sub cerul liber… stam intinsi pe-o patura, doar luna si stelele ne vad si sclipesc catre noi complice… miroase a tei, a regina noptii, a caprifoi, a pamant.
Sufla usor si vantul, cald… si ma-nfioara… aproape ca-i confund suflul cu al tau…
Si ma trezesc, toata infiorata, toata calda si dorind… si tu nu esti langa mine… atunci imi dau seama ca iara ai fost tu, visul meu… nu indraznesc sa intreb de ce nu esti langa mine, regret atunci foarte tare un lucru… ca nu am curajul sa te caut si in viata reala…

Stres/Antistres - joaca asta ne omoara cate putin in fiecare zi, fura bucatele de suflet, te invata sa ignori senzatii, te obliga sa-ti construiesti carapace, scuturi, bariere si alte obstacole, totul ca sa nu fii stresat, suparat, ingrijorat, fara sa te previna de la inceput ca toata agitatia e degeaba; carapacele, scuturile, barierele si toate celelalte nu fac decat sa impiedice orice de a mai ajunge la suflet, il inchid intr-o fortareata greu accesibila.
Si cand ma gandesc ca inainte de a face asta, nu stiam de ce vor unii sa aiba masina… sa explic legatura…
In ultimul timp am avut posibilitatea sa ma plimb cu masina prin oras, noaptea. Nu am condus eu, ci m-am multumit sa stau pe bancheta din spate si sa ma joc putin de-a redescoperitul senzatiilor.
M-am asezat, mi-am scos pantofii, am intredeschis geamul, atat cat sa patrunda doar o briza usoara, care sa imi mangaie obrazul si sa se joace prin par. Mi-am maturat toate gandurile, grijile, visurile intr-un colt, totul sub sintagma “Gimme a break, la dracu’! “. Am lasat muzica sa inunde masina si am pornit.
Ne-am plimbat prin oras, pur si simplu. Nu pentru ca am fi cautat ceva anume sau pentru ca vroiam sa ajungem din punctul a in punctul b ci am ratacit. Nu am avut nici putere, nici chef sa vorbesc. Stateam pur si simplu; lasam ca totul in jur sa se transforme intr-un caleidoscop, un amestec de lumini si umbre, franturi fara inteles. Nu-mi venea a crede parfumul pe care-l simteam patrunzand in masina: era curat, puternic, incitant, fara urme de fum, de praf.
Am inchis pentru un moment ochii si m-am imaginat ca pe o sala goala, puternic luminata, cu ferestre deschise catre noaptea de afara. Am lasat senzatiile sa se joace precum nalucirile de Sanziene peste tot, sa zburde nestingherite prin toate colturile, sa se prinda intr-un dans nebunesc, sa ma ameteasca si sa ma amuze.
Eram pierduta in anonimat si in senzatii, ca o pauza pentru suflet. Nu ma mai simteam obligata sa fiu intr-un fel anume fata de oamenii din jur, fata de animale, fata de tot ce ma inconjura; nu existau. Nu trebuia sa ma feresc, nu trebuia sa ma gandesc. M-am lasat in voia muzicii si a brizei, in voia noptii si in mainile celui care conducea mi-am pus viata fara ezitare, pentru ca m-am simtit un pic nemuritoare, un pic zeita, un pic peste toti si toate.
Printre putinele gesturi pe care le-am putut schita a fost acela de a-mi rasfira parul in adierea vantului. Nici n-am reusit sa zambesc; pur si simplu am stat imobila, cu ochii larg deschisi si fara sa vad pe unde am mers.
Ne-am intors intr-un final acasa; toate amintirile din aceasta evadare din realitate le-am inchis intr-un glob de sticla - poate il voi folosi atunci cand voi simti ca nu mai pot sa rabd si ca am nevoie de-o gura de libertate si de uitare.