De fapt, mai e putin si mi-o acord. Am nevoie sa ma duc acolo unde pot sa ma adun si pot sa ma urlu. Acolo unde pot sa-mi revin, sa-mi amintesc si sa pun cap la cap ce vreau . Acolo unde am timp de mine si unde sunt libera. Acolo unde imi acord timpul de care am nevoie.
Off… abia astept saptamana aia de nepasare si de rasfat… Mi-e asa de bine sa ma intorc la bunici…
Si-o sa ma duc, ca de obicei, sa ma plimb pe malul marii, unde sa pot sa fiu singura si departe de picior de om macar vreo doua ore. Si-o sa-mi bag castile tale, ingeras, in urechi, insa
cu muzica mea, genul melodiilor de mai sus si vad eu ce alte melodii de inima albastra mai gasesc. Si-o sa visez la printi, printese si cai verzi pe pereti, la cenusarese si la lebede si alte basme de genul.
Si-o sa ma simt mai intai trista si deprimata, dupa care o sa-mi vina sa plang de bucurie ca sunt iar acasa… sau cel putin acolo unde ma simt eu cel mai acasa. Cred ca acasa se numeste locul unde simti ca renasti si care te face sa zambesti increzator.
Si, binenteles c-o sa visez la cum ar fi daca… Doar e locul perfect, va fi muzica perfecta, doar, ei bine, personajele vor fi nitel neobisnuite: o fata si-un prieten imaginar. Patetic, stiu, dar… realitatea e cam… de fapt, nu realitatea e de vina, ci faptul ca eu ma simt mai bine printre vise si fantasme, realitatea e rareori asa cum mi-o imaginez eu.
Se intampla ca atunci cand imi doresc ceva, sa se intample, dar niciodata cu rezultatul la care sper eu. Asa ca nu imi mai doresc, sau daca doresc, incep sa-mi conditionez dorintele.
In consecinta, visez. Cel putin acolo, totul se intampla asa cum imi doresc. Si toate surprizele sunt placute.

M-am gandit de mult sa-ti scriu asta… nu stiu ce m-a impiedicat pana acum. Probabil lipsa de inspiratie. Sau timiditatea mea excesiva. Ca, zau, am incercat dar stii cum imi place mie sa ma joc cu cuvintele si, in loc sa spun ce am de gand, te las sa ghicesti dintr-o oaresce fraza, oarecum banala, toata increngatura de emotii si sentimente care, la un moment dat, se bat cap in cap si n-ar trebui sa existe, unele dintre ele… of, am inceput iara…
Vreau sa-ti spun ca imi placi. Asta e mult prea pe scurt.
Imi placi foarte mult. Imi place sa vorbesc cu tine despre cate-n luna si-n stele si despre secretele lumii asteia nebune dar fenomenale. Probabil ca o sa ajunga sa-mi placa si cand ne certam, desi eu nu am prea multe sperante in directia asta, ca-s cam orgolioasa si habar n-am sa pierd… Si da, stiu ca e dulce impacarea dar… e astfel doar atunci cand eu am dreptate.
Imi place sa te privesc atunci cand faci ceva ce te pasioneaza. Esti adorabil cand te incrunti ca eu mai stiu ce piesa se incapataneaza sa nu stea cum vrei tu si-i spui cate ceva despre parinti, gen: taica-tau a fost capsa pentru petarde si maica-ta n-a fost mai breaza…
Imi place sa te vad cand asculti ceva ce-ti place. Cum incerci sa-ti justifici cateodata gusturile tale ciudate si aiurite in materie de muzica, de exemplu, si eu iti arat limba, in general, si-ti atrag ca suntem doi d-astia, pentru ca, de obicei, si mie imi place ce asculti tu.
Imi place cand dormi. Atunci ma pot uita la tine fara sa incepi sa ma intrebi de ce stau si te masor asa, din cap pana-n picioare. Cam cum faci tu, cateodata, cand ma privesti cu un zambet misterios si c-o stralucire aparte in ochi iara eu, dupa o noapte nedormita, cu parul valvoi si in picioarele goale, ma sprijin de-o cana de cafea.
Imi place atat de mult cand esti langa mine, cand ma atingi. Ai un dar aparte, ma faci sa ma simt speciala. Ma faci sa ma simt aparata. Ma faci sa ma simt in siguranta. Imi place ca pielea mea pare ca se transforma in matase si foc acolo tu ma mangai.
Imi place ca ma faci sa uit de toti si de toate si ma pot linisti.
Imi place ca ne izolezi de ceilalti si eu pot sa ma relaxez.
Imi place ca ma mangai de parca as fi cea mai frumoasa femeie din lume si ca eu incep sa cred si s-o simt.
Pentru toate astea nu stiu cum sa-ti multumesc. Sper doar ca nu e prea mare bataia de cap.

Plutesc undeva intre lumina si intuneric , intre aici si aievea. Nu mai stiu daca mai traiesc, daca mai respir sau daca ar trebui. Sunt atat de linistita si de relaxata incat imi vine sa plang. Mi se amesteca lacrimile cu picaturi fine de ploaie; imi plang amaraciunile mele de om, neimplinirile, vorbele pe care le-am spus, vorbele pe care nu le-am spus, ceea ce am facut si ceea ce ar fi trebuit sa fac si vreau din tot sufletul sa cred ca, odata ce si cerul plange cu mine, voi reusi sa mi le iert sau sa mi le uit si sa merg mai departe. Sau poate ca nu mai vreau sa merg mai departe, pentru ca nu mai stiu spre ce, spre cine. Am uitat oare sau am stiut vreodata ce vreau sau cine sunt?
Atata pace ma inconjoara, atata frumusete simpla si totusi complicata, de la frunzele din copacul de deasupra care se astern lin langa mine, la adierea vantului ce mangaie florile din juru-mi si face sa se valureasca oceanul de iarba in care as vrea sa ma pierd, pentru totdeauna; de la luna ce poleiaza totul cu praf de poveste si de magie, pana la parfumurile ce ma imbata si imi fura cate putin din amaraciune. Am citit undeva ca exista parfumuri care vindeca suflete: cred ca sunt fericita atunci, pentru ca ma gasit asa ceva. O voce ma intreaba, ironic, pana cand va fi vindecat: pana maine sau pentru totdeauna? Nu vreau sa raspund la vreuna dintre aceste intrebari. Ar fi ca si cum mi-as pune o dorinta si mi-as petrece restul vietii fiindu-mi teama ca se va indeplini.
Pentru aceste clipe insa, care-mi dau iluzia ca sunt mai mult decat un om marunt cu probleme marunte, dar care-i macina inexorabil viata, sunt o zana, o fee, o naluca. Strabat in tacere locul acesta, plutind deasupra pamantului, cand linistita si zambitoare, cand jucandu-ma cu norii si cu umbrele. Aici pot sa zbor, sa ma iau la intrecere cu gandul si sa cred ca suntem facuti sa fim impreuna. Aici imi pot permite sa nu regret deiciziile luate, sa nu cred ca am uitat de gand, de suflet sau de mine si ca toate aceste particele se inteleg si se imbina. Pot sa ma avant in sus, spre soarele ce doarme acum, sa-l sarut de noapte buna, apoi sa ma las sa cad spre locul ce ma doreste, ce nu e complet fara mine si fara de care eu nu sunt eu.
Si-l simt, primul fior: gata, am plecat din vis, ma trezesc. Totul revine la normal. Am plecat din mine, ma duc catre ceilalti. Mi-au ramas doar cateva lacrimi. Sau poate cateva picaturi de ploaie. Si am palmele calde, pentru ca am reusit sa mangai cateva raze de soare adormit.

Eh, da…asta intr-adevar manifest. Unul din specia celor pe care nu le intelegeam. Pentru ca eu am considerat, inca de cand eram micuta rau, ca o fata/femeie isi gaseste echilibrul doar cand sta alaturi de ea cineva. Percept pentru care am cam suferit o buna bucata de viata. Mi-a luat suficient timp sa inteleg cuvintele parintilor cu privire la ce e aia o relatie si cu ce se mananca. Si cu privire la ce inseamna singuratate in doi. M-am gandit ca am avut parte de singuratate atata timp incat o alta varianta, ca de exemplu singuratatea in doi, ar fi mai degraba distractiva, nu distructiva, asa cum sustineau cei pomeniti inainte si vreo cativa oameni mai curajosi.
Am fost extrem de convinsa de varianta asta, de faptul ca nu poti sa-ti gasesti un echilibru decat prin intermediul cuiva, al unui barbat. Vazut nu ca barbat, ca fiinta umana, care gandeste si actioneaza nu ca in cartile de amor de 2 lei trei snopul si in telenovele…ba chiar si in ceva filme premiate si raspremiate… sau cum sustine societatea de cateva zeci de ani incoace. Vazut ca ala care trebuie sa sustina casa, care trebuie sa vaneze hrana. Genul asta de idei si-a avut deja partea prea mare de victimi si victime.
Daca o femeie nu e in stare sa se sustina pe ea insasi, sa-si gaseasca un echilibru prin ceea ce este, cum este si cum gandeste, geaba il cauta in altul. Pentru ca nu numai ca nu-l va gasi ci o va face sa-si piarda si mai mult, si in caz ca mai are, increderea in sine si in posibilitatile ei.
Dupa asemenea introducere, ce-as mai putea sa adaug, ce sa nu fi inteles deja… Pai, sa vedem: cred ca mi-am recapatat (sau capatat: iata tema de reflectie pentru urmatorii cativa ani) increderea in mine si in posibilitatile mele. Cu un pret, desigur: mi-am pierdut increderea in ceilalti. Am trecut, de asemenea, de la spune-mi ca ma placi/doresti/iubesti (mari cuvinte, zau) la arata-mi/fa-mi/demonstreaza-mi, la dracu’. Si procesul asta a durat ceva mai mult timp decat sunt dispusa sa admit. Dar… presupun ca se poate spune ca s-a cam incheiat fericit. Nu de alta, dar nu sunt dispusa sa renunt la independenta mea in gandire, la ideile mele imbarligate si insiropate cu multa irationalitate si sentiment, doar pentru ca nu suna sexi. Si, devine si mai rau, imi plac. Da,
propriile mele idei pentru mine au inceput sa aiba logica si sens.
Nu as putea sa spun cu precizie cand m-am hotarat ca daca ma imbrac la fel cu restul lumii, in uniforma de exemplu (sau in pantalonii de tip jeans -blugii, tot un gen de uniforma), o sa pot sa fiu mai usor trecuta cu vederea. De ce sa fiu trecuta cu vederea? Pentru ca nu corespund standardelor, indiferent ca e vorba de ale mele sau ale societatii. Pentru ca vroiam sa fiu la fel cu restul. Pentru ca vroiam sa corespund cliseului bine inradacinat printre ideile mele (cum spuneai? idei putine da’ fixe?) si parerii mele proaste despre mine insami. Si deoarece credeam ca, astfel echipata, gasisem potiunea magica, de inviziblitate.
Probabil ca au fost momente in viata cand am vrut sa fiu bagata in seama si cand mi-am dat seama ca e bine sa fiu eu insami, indiferent de urmari. De exemplu, atunci cand, pentru merite deosebite (sic) am primit steluta rosie si mutra la panoul de onoare. Sau steluta albastra pe cauza de aruncat un pachetel de carioci in freza unei colege binevoitoare nevoie mare. Sau cand eram singura de la mine din clasa care, pe langa uniforma la fel cu a celorlalti, aveam o tresa. Sau poate atunci cand am hotarat sa-mi las parul lung. Ori, mai degraba, atunci cand m-am hotarat sa-l tund. Sau cand am hotarat sa-mi fac suvite blonde pentru ca, dupa propria mea parere, sufeream de un exces de seriozitate (nu si de neuroni, in acest scop am fundul mare, deoarece serveste drept depozit/hotel/loc de relaxare).
Ca o paranteza: in facultate mi-a spus o colega: atunci cand o femeie isi doreste o schimbare in viata, primul lucru pe care il face e sa-si schimbe coafura. Cred ca de-aia conteaza, pentru femei, sa li se observe acest amanunt: pentru ca acesta poate fi la fel de bine un avertisment, cat si o invitatie, depinde de situatie.
Si ca orice discurs care se respecta, precum si in buna traditie a discursurilor, tin sa multumesc: parintilor, familiei: pentru ca, desi n-au fost pe cat de directi as fi vrut eu sa fie cu mine, m-au sfatuit de bine; facultatii: pentru ca acolo am invatat sa si gandesc; prietenilor: mai ales multora dintre cei din ultimii 5 ani pentru ca foarte mult bine ati facut creierului si mandriei mele; cartilor: pentru ca daca n-au putut parintii sa-mi spuna, facultatea sa-mi demonstreze sau prietenii sa-mi arate, au fost ele alaturi si mi-au explicat cam tot ce vroiam sa stiu, au facut lumina acolo unde nu stiam exact cum se procedeaza intr-o anumita situatie, ce se spune sau ce se face atunci cand: (puncte puncte ca in fiecare cu variantele lui). In alte roluri: muzica,
marea, imaginatia, Al de sus, al de jos (fara vreunul dintre ei, ar fi cam plictisitor pe-aici).
Si da, sa nu uit, Internetul Rullz! pentru ca gasesti tot ce vrei, ce nu vrei, ce nu indraznesti sa ceri, dar totusi…ai vrea sa stii.
Si ai avut dreptate: oamenii nu se schimba, ci invata cum pot fi. Si daca isi dau silinta, daca vor neaparat si din tot sufletul, devin. Probabil de-aia se spune sa fii atent la ce-ti doresti pentru ca s-ar putea sa se intample.

Io isi face autocritica pentru prea putinul simt al observatiei, si anume ca nu l-am vazut pe Florin de la Hi-Q care, se pare, statea taman in fata mea. De asemenea, eu isi face autocritica pentru prea putina dezinvoltura de care a dat dovada in momentul interpretarii piesei de mai sus, in fata a jde’ oameni necunoscuti, io fiind mai timida de fel sh de neam. Mai fac autocritica si pen’ ca nu m-am bagat in seama cu toata lumea prezenta, in general, cu cativa ei in special, la eventul desfasurat in Coyote Cafe in seara asta.
Dar, cu siguranta, io nu-sh face autocritica pentru puternicul simt de descoperire al coarnelor unora dintre participanti.