Eh, da…asta intr-adevar manifest. Unul din specia celor pe care nu le intelegeam. Pentru ca eu am considerat, inca de cand eram micuta rau, ca o fata/femeie isi gaseste echilibrul doar cand sta alaturi de ea cineva. Percept pentru care am cam suferit o buna bucata de viata. Mi-a luat suficient timp sa inteleg cuvintele parintilor cu privire la ce e aia o relatie si cu ce se mananca. Si cu privire la ce inseamna singuratate in doi. M-am gandit ca am avut parte de singuratate atata timp incat o alta varianta, ca de exemplu singuratatea in doi, ar fi mai degraba distractiva, nu distructiva, asa cum sustineau cei pomeniti inainte si vreo cativa oameni mai curajosi.
Am fost extrem de convinsa de varianta asta, de faptul ca nu poti sa-ti gasesti un echilibru decat prin intermediul cuiva, al unui barbat. Vazut nu ca barbat, ca fiinta umana, care gandeste si actioneaza nu ca in cartile de amor de 2 lei trei snopul si in telenovele…ba chiar si in ceva filme premiate si raspremiate… sau cum sustine societatea de cateva zeci de ani incoace. Vazut ca ala care trebuie sa sustina casa, care trebuie sa vaneze hrana. Genul asta de idei si-a avut deja partea prea mare de victimi si victime.
Daca o femeie nu e in stare sa se sustina pe ea insasi, sa-si gaseasca un echilibru prin ceea ce este, cum este si cum gandeste, geaba il cauta in altul. Pentru ca nu numai ca nu-l va gasi ci o va face sa-si piarda si mai mult, si in caz ca mai are, increderea in sine si in posibilitatile ei.
Dupa asemenea introducere, ce-as mai putea sa adaug, ce sa nu fi inteles deja… Pai, sa vedem: cred ca mi-am recapatat (sau capatat: iata tema de reflectie pentru urmatorii cativa ani) increderea in mine si in posibilitatile mele. Cu un pret, desigur: mi-am pierdut increderea in ceilalti. Am trecut, de asemenea, de la spune-mi ca ma placi/doresti/iubesti (mari cuvinte, zau) la arata-mi/fa-mi/demonstreaza-mi, la dracu’. Si procesul asta a durat ceva mai mult timp decat sunt dispusa sa admit. Dar… presupun ca se poate spune ca s-a cam incheiat fericit. Nu de alta, dar nu sunt dispusa sa renunt la independenta mea in gandire, la ideile mele imbarligate si insiropate cu multa irationalitate si sentiment, doar pentru ca nu suna sexi. Si, devine si mai rau, imi plac. Da,
propriile mele idei pentru mine au inceput sa aiba logica si sens.
Nu as putea sa spun cu precizie cand m-am hotarat ca daca ma imbrac la fel cu restul lumii, in uniforma de exemplu (sau in pantalonii de tip jeans -blugii, tot un gen de uniforma), o sa pot sa fiu mai usor trecuta cu vederea. De ce sa fiu trecuta cu vederea? Pentru ca nu corespund standardelor, indiferent ca e vorba de ale mele sau ale societatii. Pentru ca vroiam sa fiu la fel cu restul. Pentru ca vroiam sa corespund cliseului bine inradacinat printre ideile mele (cum spuneai? idei putine da’ fixe?) si parerii mele proaste despre mine insami. Si deoarece credeam ca, astfel echipata, gasisem potiunea magica, de inviziblitate.
Probabil ca au fost momente in viata cand am vrut sa fiu bagata in seama si cand mi-am dat seama ca e bine sa fiu eu insami, indiferent de urmari. De exemplu, atunci cand, pentru merite deosebite (sic) am primit steluta rosie si mutra la panoul de onoare. Sau steluta albastra pe cauza de aruncat un pachetel de carioci in freza unei colege binevoitoare nevoie mare. Sau cand eram singura de la mine din clasa care, pe langa uniforma la fel cu a celorlalti, aveam o tresa. Sau poate atunci cand am hotarat sa-mi las parul lung. Ori, mai degraba, atunci cand m-am hotarat sa-l tund. Sau cand am hotarat sa-mi fac suvite blonde pentru ca, dupa propria mea parere, sufeream de un exces de seriozitate (nu si de neuroni, in acest scop am fundul mare, deoarece serveste drept depozit/hotel/loc de relaxare).
Ca o paranteza: in facultate mi-a spus o colega: atunci cand o femeie isi doreste o schimbare in viata, primul lucru pe care il face e sa-si schimbe coafura. Cred ca de-aia conteaza, pentru femei, sa li se observe acest amanunt: pentru ca acesta poate fi la fel de bine un avertisment, cat si o invitatie, depinde de situatie.
Si ca orice discurs care se respecta, precum si in buna traditie a discursurilor, tin sa multumesc: parintilor, familiei: pentru ca, desi n-au fost pe cat de directi as fi vrut eu sa fie cu mine, m-au sfatuit de bine; facultatii: pentru ca acolo am invatat sa si gandesc; prietenilor: mai ales multora dintre cei din ultimii 5 ani pentru ca foarte mult bine ati facut creierului si mandriei mele; cartilor: pentru ca daca n-au putut parintii sa-mi spuna, facultatea sa-mi demonstreze sau prietenii sa-mi arate, au fost ele alaturi si mi-au explicat cam tot ce vroiam sa stiu, au facut lumina acolo unde nu stiam exact cum se procedeaza intr-o anumita situatie, ce se spune sau ce se face atunci cand: (puncte puncte ca in fiecare cu variantele lui). In alte roluri: muzica,
marea, imaginatia, Al de sus, al de jos (fara vreunul dintre ei, ar fi cam plictisitor pe-aici).
Si da, sa nu uit, Internetul Rullz! pentru ca gasesti tot ce vrei, ce nu vrei, ce nu indraznesti sa ceri, dar totusi…ai vrea sa stii.
Si ai avut dreptate: oamenii nu se schimba, ci invata cum pot fi. Si daca isi dau silinta, daca vor neaparat si din tot sufletul, devin. Probabil de-aia se spune sa fii atent la ce-ti doresti pentru ca s-ar putea sa se intample.

Dap, am fost si eu la Blog’n'Roll si recunosc sincer: mi-a placut fiecare secunda! Am urlat, am cantat (asa parea conform urechilor mele, cel putin) si singurica in fata multimii si cu marea majoritate a celor care s-au incumetat la asemenea sport extrem. Si cred c-o sa mai repet experienta, nu de alta dar de data asta nu cred ca au sangerat urechile cuiva.
De cum am intrat pe usa, m-am postat strategic in spatele scenei si-am fredonat cam marea majoritate a melodiilor. Am dat dovada de foarte mare entuziasm, putin cam exagerat zic eu, asa ca am bagat repede o bere la bord ca sa am o scuza cat de cat acceptabila. Mai mult chiar, dupa o ora aproximativ, mi-am schimbat postul de observatie si m-am mutat pe undeva prin mijlocul salii, pe sub o arcada, ca sa vad mai bine extraordinarul spectacol. Dau vina pe ochelari si pe necesitatea purtarii lor, dupa cum se observa, cand, de fapt, vroiam pur si simplu sa ma simt ceva mai implicata in eveniment. Pacat ca nu s-a cantat si “We are the champions”; daca la “New York, New York” publicul era in picioare, pun pariu ca la Queen era pe mese. Nici o problema, cred c-am auzit cum ca se va mai organiza inca o sesiune de blogbuilding.
M-a surprins si m-a amuzat in egala masura cum blogul demonstreaza omul. Adica in ce masura omul din spatele blogului seamana cu ideea pe care ti-o faci citindu-i posturile si chiar admirandu-i inclusiv tema aleasa.
Mi-a placut sa intalnesc, desi nu am indraznit sa ma bag in seama, fiind totusi prima mea intruziune in comunitatea bloggerilor, pe multi dintre posesorii blogurilor pe care le citesc…intermitent dar… le citesc. Mi-ar fi placut sa intalnesc si alti bloggeri de prin tara dar, poate, cu alta ocazie. Apropo, ati auzit de Blogvelion?
Am vazut si marea majoritate a pozelor care au aparut pe bloguri, am vazut si filmuletele… si trebuie sa declar ca, totusi, acestea sunt favoritele mele. Tonul nitel caustic imi apartine.
In concluzie, felicitari organi-zatorilor: superba ideea; felicitari sustinatorilor: fara ei, ideea era speranta ce murea promisiune, totusi; felicitari participantilor: fara doamnele, domnisorimile si domniile voastre nu prea mai era.
Soundtrack-ul postului e dedicat lui Ariel sub acoperire si lui Nihasa: super(b) bla-bla-ul.

M-ai facut sa simt toate chestiile astea, chestii pe care nu m-a convins cineva pana acum sa le simt;
Abia asteptam sa ma intorc la tine, pentru mai mult si mai mult;
Vroiam sa-ti indeplinesc mai mult decat orice dorinta, mai mult decat orice vis;
Erai raspunsul pentru aproape orice vis al meu, pentru aproape orice dorinta a mea;
Si nu a fost sa fie… insa…;
O sa te fac sa-ti lipsesc asa de tare;
O sa fac astfel incat sa nu ma poti avea, desi voi fi acolo, chiar in fata ta, in bratele tale;
O sa ma asigur ca visezi atingerile, sunetele, privirile, pielea mea;
Iar si iar si iar;
O sa te sarut doar atat incat sa ghicesti cum ar fi fost;
O sa te sarut doar atat cat sa promita si sa stii ca nu se va intampla;
O sa fiu fantezia ta, o sa fiu cea pe care o vei vedea ultima inainte sa te trezesti;
Vreau sa stiu ca tot ce vrei, dupa ce pleci, e sa fiu iara langa tine;
Sa nici nu incerci sa rezisti.
Ma voi strecura in fiecare colt al sufletului tau, in fiecare ungher al imaginatiei tale;
Dulce chin, dulce otrava, de care nu vei dori sa scapi.
O sa te fac sa-ti lipsesc atat de mult;
O sa te prind in plasa iluziilor si vrajilor mele, sa stiu ca sunt acolo, o fantoma intre tine si oricine altcineva;
Vreau sa fiu sigura ca doar pe mine ma vrei si ca stii ca doar pe mine nu ma poti avea.

Tread Softly Because You Tread on my Dreams. Am pasit cu atata grija incat… am reusit sa-mi calc propriile vise in picioare. Aceasta constatare face parte din seria ”imi plang de mila”.
Ma duc sa dansez prin vreo intersectie, la miezul noptii, cu ielele de oras. De oras, pentru ca acum avem jungla de beton, stalpi pe post de copaci si copaci pe post de umbre sau de stafii de copaci. Si chiar si asa, tot imi placi, pentru ca nu stiu vreodata ce surpriza imi oferi dupa urmatorul colt. Placuta, urata, amaruie, precum ciocolata neagra.
Sau o sa ma plimb pur si simplu. O sa-mi dau ochelarii jos de la ochi pentru ca atunci cand fac asta sunt aproape chioara si macar sunt inconjurata de umbre, nu mai sunt inconjurata de oameni asa ca… seamana totul cu lumea din mine. Pentru ca nimic nu mai are contur, pentru ca lumina nu mai vine de fix de la stalpul ala, fix de la becul ala, ci seamana cu luminile din cartile cu povesti: toate sunt mici sfere lucitoare de-o frumusete neasteptata. O sa-mi var castile in urechi, o sa ma las vrajita de mirajul melodiilor si-o sa simt ca plutesc in mijlocul lui nicaieri si ca sunt stapana pe tot si pe toate, inclusiv pe viata mea.
O sa visez cu ochii deschisi, o sa-mi ofer iara o pauza de simtire pentru ca, din nou, am fost luata prin surprindere azi de-o situatie pe care am mai trait-o si care reuseste sa ma amarasca si sa ma infrigureze, ca de obicei. Si stiu ca port o mare parte din vina, pentru ca mi-e teama. Dar… ce-si face omul cu mana lui, pe langa faptul ca se numeste lucru manual, se numeste ca e bun facut, nu? Un personaj dintr-o carte pe care nu credeam in veci ca o voi citi, daramite ca-mi si va place, spune, aproximativ, ca acceptam sa fim luati in ras, chinuiti, de viciile si/sau de slabiciunile noastre dar niciodata indeajuns incat sa renuntam la ele.
Sunt fatalista sau doar am o imaginatie bogata? Nu stiu ce sa cred deoarece, atunci cand intalnesc pe cineva pentru prima oara, deja imi formulez, in gand, o poveste. O poveste ce pare sa prinda viata si sa se desfasoare asa cum imi imaginez. Si ajung la o concluzie, aproape de fiecare data aceiasi (atunci cand n-a functionat, a fost precum exceptia care confirma regula): ce bine ca am gusturi bune… si o multime de prietene care sa aprecieze.

Uff, greu cu leapsa asta. Deoarece, conform formarii mele de liceu, si anume aceea de vanzatoare, ma gandesc imediat la macar 3 variante pentru orice mi se propune: alb, negru, gri, in general.
Astfel incat, initial am vrut sa scriu despre sora mea mai mica, cea care m-a invatat ca viata se traieste, ca pentru a fi bagat in seama de oameni, trebuie sa-i saluti mai intai, cea care m-a invatat sa nu-mi fie teama sa-mi spun parerea, cea care mi-a daruit incredere.
Dar m-am hotarat sa scriu despre altcineva, probabil pentru ca ne cunoastem de mai mult timp (si cred ca asta cu timpul ma va costa o injuratura). Eroul meu e Tata. Pentru ca mi-a dat sanse atunci cand nimeni n-a facut-o, m-a ajutat neconditionat, pentru ca a fost alaturi de mine, pentru ca, atunci cand am gresit, mi-a spus ca nu e nimic, ca omul greseste si ca mai exista o a doua sansa, pentru ca mi-a dat cel mai folositor sfat pe care l-am primit: “fa tot ce vrei tu, atata timp cat te recunosti in oglinda” (sfatul l-am primit intr-un ajun de Paste, cred, cand era toata familia acasa si in febra pregatirilor, iar tata facea cozonaci si bause un pahar de vin. Mi-a spus si de ce: ca altfel nu indraznea sa-mi dea un atare invatamant.)
Pentru ca… era o vara calda, acum cativa ani. Ma uitam pe fereastra liceului si speram din tot sufletul ca ala sa fie liceul meu pentru urmatorii 4 ani. Si eram speriata, si victima unui trac deosebit de mare, asa cum mi se intampla de obicei cand trebuie sa fac ceva ce n-am mai facut. Imi amintesc clar ca puratm o fusta gri deschis si-un tricou mov inchis. Am intrat la examen (pentru cei care nu au prins acest sistem, o explicatie: eu am dat examen de admitere la liceul ales de mine, examen care a constat in 2 probe, ambele scrise, limba si literatura romana si matematica.) Intotdeauna m-am grabit, in principal pentru ca termin destul de repede ceea ce am de scris dar si pentru ca… imi place mie sa ies in evidenta astfel, terminandu-mi treaba rapid si bine (aproximativ in toate cazurile). Oricum, dupa vreo doua saptamani s-au afisat listele cu admisi si respinsi. M-am dus cu tot corpul tremurandu-mi si am aflat cu incantare ca eram pe lista celor admisi. Eram fericita.
Am ajuns acasa si am sunat-o pe mama sa-i spun vestea cea mare. M-a felicitat si mi-a spus ca va ajunge curand acasa cu cate ceva. Asa a si facut (sunt fan declarat dulciuri). L-am sunat si pe tata. El mi-a spus simplu: “Stiam”. Pai cum de?!, am intrebat uimita…Mi-a raspuns: pai cine crezi ca bantuia azi dimineata prin fata liceului, pe la 5,30… pana pe la vreo 7 asa… L-am intrebat de ce nu mi-a spus si mie; si mi-a spus: “ca sa nu-ti stric placerea”.
Leapsa o am de la Somnoros. O dau mai departe lor: Costin, Urban. Pentru ca ii citesc…la fel de des precum imi completez blog-ul… sau asa ceva.