Plutesc undeva intre lumina si intuneric , intre aici si aievea. Nu mai stiu daca mai traiesc, daca mai respir sau daca ar trebui. Sunt atat de linistita si de relaxata incat imi vine sa plang. Mi se amesteca lacrimile cu picaturi fine de ploaie; imi plang amaraciunile mele de om, neimplinirile, vorbele pe care le-am spus, vorbele pe care nu le-am spus, ceea ce am facut si ceea ce ar fi trebuit sa fac si vreau din tot sufletul sa cred ca, odata ce si cerul plange cu mine, voi reusi sa mi le iert sau sa mi le uit si sa merg mai departe. Sau poate ca nu mai vreau sa merg mai departe, pentru ca nu mai stiu spre ce, spre cine. Am uitat oare sau am stiut vreodata ce vreau sau cine sunt?
Atata pace ma inconjoara, atata frumusete simpla si totusi complicata, de la frunzele din copacul de deasupra care se astern lin langa mine, la adierea vantului ce mangaie florile din juru-mi si face sa se valureasca oceanul de iarba in care as vrea sa ma pierd, pentru totdeauna; de la luna ce poleiaza totul cu praf de poveste si de magie, pana la parfumurile ce ma imbata si imi fura cate putin din amaraciune. Am citit undeva ca exista parfumuri care vindeca suflete: cred ca sunt fericita atunci, pentru ca ma gasit asa ceva. O voce ma intreaba, ironic, pana cand va fi vindecat: pana maine sau pentru totdeauna? Nu vreau sa raspund la vreuna dintre aceste intrebari. Ar fi ca si cum mi-as pune o dorinta si mi-as petrece restul vietii fiindu-mi teama ca se va indeplini.
Pentru aceste clipe insa, care-mi dau iluzia ca sunt mai mult decat un om marunt cu probleme marunte, dar care-i macina inexorabil viata, sunt o zana, o fee, o naluca. Strabat in tacere locul acesta, plutind deasupra pamantului, cand linistita si zambitoare, cand jucandu-ma cu norii si cu umbrele. Aici pot sa zbor, sa ma iau la intrecere cu gandul si sa cred ca suntem facuti sa fim impreuna. Aici imi pot permite sa nu regret deiciziile luate, sa nu cred ca am uitat de gand, de suflet sau de mine si ca toate aceste particele se inteleg si se imbina. Pot sa ma avant in sus, spre soarele ce doarme acum, sa-l sarut de noapte buna, apoi sa ma las sa cad spre locul ce ma doreste, ce nu e complet fara mine si fara de care eu nu sunt eu.
Si-l simt, primul fior: gata, am plecat din vis, ma trezesc. Totul revine la normal. Am plecat din mine, ma duc catre ceilalti. Mi-au ramas doar cateva lacrimi. Sau poate cateva picaturi de ploaie. Si am palmele calde, pentru ca am reusit sa mangai cateva raze de soare adormit.