Eu inteleg ca sunt buni copiii, ca unii inteleg sa-si traiasca viata prin intermediul lor, ca parintii spera ca acestia sa fie in stare sa mearga mai departe, din punct de vedere profesional si personal, decat au reusit respectivii pana la un moment dat.
Inteleg ca acestia sunt speranta pentru o batranete linistita si o cana de apa atunci cand parintele/parintii in cauza n-o sa aiba posibilitatea sa si-o ia singur/i.
Dupa cum se observa, inteleg multe DAR…cum ramane cu educatia?!?
E destul de clar ca la scoala nu prea se mai face asa ceva, sau se face pe bani grei, in institutii private (cum e si normal, de altfel: la scoala, ma refer la cea generala si la liceu, esti invatat cum sa inveti - in principiu si parere personala - iar la facultate inveti cum sa gandesti - cu mentiunea de dinainte)… ori asa ar trebui; e de asemenea clar ca parintii, in goana pentru un viitor stralucit pentru progenitura, pentru a avea un acoperis deasupra capului si altele asemenea, foarte normale si corecte, uita ca acel copil are nevoie de sfaturile si indrumarile lor si ca e greu sa ceara asa ceva daca isi vede parintii dimineata, pe picior de fuga si seara, pe picior de culcare.
Si chiar are nevoie de asa ceva. Mai sunt de invatat si bunul simt, si toleranta si, cel mai extraordinar-de-grozav-si-de-fantastic lucru : ce tie nu-ti place, altuia nu-i face… de exemplu: nu-ti place sa auzi de la vecinu’ cum urla boxele la ora 4 dimineata; fii sigur ca daca faci acelasi lucru, incercand sa-i platesti cu aceiasi moneda, c-o merita idioto-imbecilo-tampitu’ retard, nu?, brusc respectivul se va lasa de meserie… crede-ma…va face in continuare acelasi lucru, pentru ca poate, pentru ca-l doare’n cot, pentru ca si tu le-ai dat tare, da?
Mai sunt si copiii care cresc cu “lasa-l ca e mic si nu stie”. Aiurea!! De-aia se numesc cei 7 ani de acasa… atunci au posibilitatea parintii sa educe copilul…atunci si doar atunci; dupa, intra in societate si gata cu parintii, creste in acea adunatura de oameni pe care ii are aproape, unii pe care si-i alege, unii care i se impun (prietenii ti-i alegi, rudele ti se cam impun, nu?), indiferent de cat de introvertit sau extrovertit pare, deci chestia cu e mic si nu stie nu tine… e fiinta umana deci gandeste, chiar daca nu se poate exprima pe intelesul celor din jur.
Urasc copiii obraznici si nesimtiti. Si chiar nu ma gandesc sa-i bat daca n-am incotro si nu pot evita asemenea specimene: nu mi se pare util de nici un fel, mai ales tinand cont de chestia aia conform careia respectul se castiga, nu se datoreaza (pentru cei nedumeriti, va rog nu confundati politetea cu respectul; politetea mai poate fi impusa si cu bataia, si de frica, si cumparata).
Eu inteleg ca procesul propriu-zis de concepere e foarte placut si ca mai are si alte beneficii, ca: un ten frumos, un tonus excelent si cu cat e mai bine, cu atat te destreseaza mai mult, dar copiii chiar sunt rezultatul unui asemenea proces, chiar inseamna sa dai viata si chiar inseamna responsabilitate… si faptul ca ai bani sa cresti un copil nu inseamna intotdeauna ca n-ai decat sa-l faci, trebuie sa mai ai si timp tot restul vietii.