As vrea sa stiu cum faci asta, cum iti reuseste de fiecare data… Simt ca ma pandesti la fiecare colt si rasari de-acolo de unde si atunci cand ma astept mai putin. Am inceput sa ma obisnuiesc cu atacurile tale, atat de mult incat te presimt: un val mare, inghetat, intotdeauna nimicitor. Ma simt ca o plaja care poate doar sa indure biciuirea ta nebuna, care poate doar sa admire dupa franturile si resturile pe care le imprastii peste tot, cu nonsalanta; care iti suporta mangaierile tandre cu speranta ca nu se va mai intampla vreodata sau ca se va intampla mai tarziu, din ce in ce mai rar spre niciodata.
De fiecare data cand apari ma spargi in mii de bucati. M-am reconstruit de atatea ori din cioburi incat am uitat planul initial, tot ce pot sa fac e sa ma reinventez de fiecare data si sa sper ca de data viitoare o sa fie altfel. Dar m-am reconstruit de atatea ori incat nu cred ca mai am vreo forma.
De cate ori m-am refacut am avut grija sa-mi prevad diverse sisteme de aparare, care macar sa atenueze urmatorul tau atac insa, de fiecare data, parca ai stiut sa le folosesti sa-mi faci mai mult rau, decat sa ma apere pe mine. Asa ca acum am renuntat. Nu vreau sa ma mai mint, spunand-mi ca de data asta sunt de neatins. N-ai decat sa vii sa ma farami, sa ma rupi intr-o mie si una de bucatele, sa termini de sfaramat ce n-ai reusit datile trecute. Da, am invatat ce e cinismul.
Ma duc sa ma plimb: sa scap de tine sau sa te imbunez lasandu-te sa-ti faci de cap… poate pleci mai repede, poate reusesc sa ma adun, poate pagubele sunt mai mici de data asta.

Or sa fie mai multe, de aici I. “Urasc” pentru ca e inca adevarat, e la prezent, e ca si cum s-ar fi intamplat acum o clipa. Inca simt amaraciunea.
Clasa a 9-a sau a 10, ora de psihologie. “Copii, scrieti cateva cuvinte despre voi insiva”, zambi candida profa favorita a cohorte de elevi trecuti p-acolo inaintea-mi si cati or fi considerat-o la fel dupa. Am scris, am luat 6 spre 7, 7 trecut “cu ingaduinta”. Am profitat de-atunci incolo de unul dintre atuurile pentru care era printre favoriti: de la ora ei puteai sa chiulesti cu binecuvantarea-i. Altul era ca arata foarte bine. Si era tanara, deci ne intelegea. (N-am vrut sa folosesc smiley-uri pe-aici, in speranta ca textul va spune sau va sugera singur ce anume vroiam eu sa spun dar… acum nu ma pot abtine) *ala care se tavaleste pe jos, facand haz de necaz*

M-am trezit azi dimineata c-o dispozitie extraordinara. M-am plimbat pana la munca, aproape in pas de dans. Ma anima o speranta, o banuiala de ceva absolut superb ce avea sa se intample azi. Imi simteam inima cum imi batea incantata, de parca dupa orice colt ma astepta, numai pe mine, o surpriza sau o minune.
Toata ziua n-am facut decat sa astept, cu inima stransa, acea surpriza pe care o presimteam, indiferent in ce ar fi constat.
Apoi m-am intors de la munca… aproape la fel, in pas de dans. Tot zambitoare, tot incantata, tot nerabdatoare precum un copil care mai crede in Mos Craciun, aducatorul de cadouri.
Si, pe undeva pe la 9.30 seara, m-a lovit evidenta: n-o sa fie, n-o sa se intample. Toata bucuria aia a mea s-a strans brusc, s-a adunat de prin tot corpul, de prin toate gandurile si m-a lasat buimacita si goala. Puteam sa vad speranta mea cum se transforma intr-un diamant, ceva extraordinar de frumos, cu mii de lumini, cu mii de fatete, care, odata ce l-am cuprins in palma, m-a facut sa-mi fie frig.
Am remarcat ca sunt posesoarea unei intregi armuri fabricata din asemenea diamante. Una care actioneaza precum o retea, care ma ingheata din cap pana in picioare. Rataceam printre sclipirile lor, printre toti si toate acele “poate”, “daca” si “ar fi putut sa fie”. M-am enervat, apoi mi-a venit sa plang.
Acum ma gandesc cum ar fi sa plutesc prin pulbere de diamante. Ori le voi implini toate aceste presimtiri (asta spune latura mea optimista - sau marea lor majoritate: realista), ori le voi sfarama, voi renunta la ele. Oricum ar fi, senzatia ce-o voi simti atunci cand le voi vedea spulberate va fi cu siguranta alta decat aceea de nelinistita si rabdatoare asteptare, asa cum mi s-a intamplat pana acum.

Stateam pe canapeaua din bar, capul tau se odihnea pe picioarele mele si eu iti mangaiam, incantata, parul; erai relaxat si linistit; pastrai o umbra de zambet intr-un colt al gurii; fumai una dintre tigarile tale favorite, din cele ce au gust ca toate celelalte, din punctul meu de vedere, doar ca astea au avantajul ca-ti lasa buzele dulci. Ti-ai ridicat ochii catre mine si m-ai intrebat daca totusi vreau, eu cea care ma laudasem ca am renuntat la tigari de ceva timp. Ti-am raspuns ca da, asa ca ai ridicat mana sa-mi dai tigarea; am avut o idee mai buna, zic eu: m-am aplecat spre mana ta, am cuprins tigarea cu buzele, fara sa iti ating degetele si am tras un fum. Mi-a placut sa-ti simt degetele frematand, atat de aproape de buzele mele, am zambit malitios si ti-am transmis in gand ca de data asta nu, apoi te-am privit: zambeai si tu, putin uimit, nu te asteptai sa fac asta - poate ca sperai, ma imbata un gand.

Am impartit fotoliul in seara aia; stateam fata in fata, singura lumina venea de la calculator - il lasasem sa murmure ceva acolo, nici nu mai stiu ce. Ne sprijineam in palme, amandoi putin aplecati in fata, ne priveam asa cum nu indraznisem pana atunci. Lasam sa se vada in ochi absolut tot ce ne trecea prin cap. Nici nu era nevoie sa vorbim, zambeam cand amuzati, cand incantati, cand seducatori; te simteam asa aproape incat am avut atunci impresia ca iti pot citi gandurile, ca te pot intelege, ca iti pot intelege nelinistile, gandurile, sperantele, atat in legatura cu noi, cat si in legatura cu tot ceea ce tine de tine si de viata ta, desi nu m-ai lasat sa privesc vreodata atat de mult din tine. Imi simteam stomacul strans, stiam ca sunt emotionata si ma incanta-enerva aceasta senzatie. Imi simteam pulsul batand undeva pe gat, in urechi. Simteam ca mi-e frig, mi-e cald, Vroiam sa ma iei in brate. Respiram de parca alergasem de la un capat al celelalt al lumii. Tanjeam dupa bratele tale, dupa buzele tale, dupa corpul tau, dupa tine; vroiam sa te am doar pentru mine, lipit de mine, sa te simt cu fiecare fibra a corpului meu. Si totusi… ai plecat.

Imi place sa merg iarna sau primavara la mare, am impresia ca marea e doar pentru mine. Atunci ma pot plimba in liniste, fara sa vad pe cineva prin jur cu orele; pot sa ma gandesc la nemurirea sufletului, sa strig si sa injur si sa impart cu cerul si cu pamantul tot ce am de impartit, fara sa ma deranjeze cineva cu vreo privire, cu vreun gest sau cu vreo respiratie. Totul pare ca se opreste, doar eu si valurile respiram.
Ne-am intalnit pe la 2 dupa-amiaza. Toata lumea se pregatea pentru sarbatoare, doar se apropia Pastele. Am plecat sa ne plimbam pe malul marii, fara sa ne observe cineva. Am mers pe faleza, pe unde am mai vazut ceva oameni, apoi am mers pe plaja pana cand nu am mai auzit masini, nu am mai vazut oameni sau orice altceva in afara de nisip, cer si mare. Si de noi doi. Nici macar nu ma tineai de mana; erai ocupat sa-ti tii o mana in buzunar si in cealalta nelipsita tigare. Mi-am bagat si eu mainile in buzunare, ca orice bulevardist care se respecta. Si totusi, departe de a simti indiferenta pe care ti-o aratam. Imi imaginam scena de 2 bani specifica oricarui film romantic care se respecta: el o tine pe ea de mana, asa… din senin sii ii declara dragostea vesnica. Si pe mine ma amuza gandul asta, pufneam in ras. M-ai intrebat ce ma amuza asa de tare iar eu n-am indraznit sa-ti spun, doar am scuturat din cap. Ne-am oprit si ne-am asezat pe nisip acolo unde eram siguri ca n-o sa ne vada nimeni. M-ai luat in sfarsit in brate si m-am lasat coplesita de fericirea aia simpla, dar puternica, de a ma simti protejata de bratele tale, de parca nimic nu ma putea atinge acolo, doar tu. Stateam pe nisip, tu in spate, cu barba sprijinita de umarul meu, iar eu in fata, si priveam cum se joaca valurile cu nisipul. Ma gandeam la ce ar putea sa urmeze acum: poate vom face dragoste acolo, pe plaja - cea mai draga dintre fanteziile mele; poate nu se va intampla nimic - vom sta asa si la un moment dat ne vom ridica si vom pleca spre casa. Nici nu te puteam privi, nici nu indrazneam sa te intreb “bun, si acum…?”. Zburdam printre stari: cand incantata, cand tematoare, cand enervata. M-am hotarat sa fac ceva, nu mai suportam sa nu stiu, dar nici nu indrazneam sa te intreb, asa ca m-am desprins din bratele tale si m-am ridicat. M-ai intrebat surprins “pleci?” iar eu… am inceput sa ma dezbrac. Ai facut ochii mari; eu am zambit angelic si ti-am raspuns ca ma duc sa fac o baie in mare. A fost randul tau sa pufnesti in ras, randul meu sa te intreb “Ce?!” si iara randul tau sa scuturi din cap. Deja incepusera sa se observe ceva stele cand am intrat in apa. M-am jucat putin pe-acolo, incercand sa scap astfel de toate emotiile contradictorii si nebune care loveau in peretii sufletului meu. Apoi m-am intins pe spate in apa, cu bratele intinse - pluteam undeva intre stele, nu mai faceam diferenta pentru ca apa se oglindea in cer si cerul in apa. Te-ai hotarat intr-un final sa vii si tu, asa ca ne-am jucat putin, ne-am imbratisat putin apoi… ne-am imbracat si am plecat spre case.

Si apoi… E seara, amurg, acel moment al zilei pe care nu il mai observi atat de des si pe oriunde… pot sa vad fiecare culoare cum paleste incet in noapte… pot sa simt ceea ce ziua nu reusesc, fiind mult prea suav, fie ca e vorba de-un fosnet, de-un miros… usor, ca o adiere ce te incanta si apoi noaptea, cu toata puterea, fermecandu-te, facandu-te sa crezi in zane, in aerul unduitor si matasos al noptii.
Iti vad mainile pe corpul meu, te pot simti mangaindu-ma… te simt pe tine sub mainile mele, ai pielea calda si fina; iti simt buzele alintandu-le bland si malitios pe-ale mele… iar buzele mele iti raspund nerabdatoare la chinul tandru pe care mi-l provoci… imi place sa te mangai, stii? sa te simt tresarind sub atingerea mea… ce bucurie…
Suntem afara, sub cerul liber… stam intinsi pe-o patura, doar luna si stelele ne vad si sclipesc catre noi complice… miroase a tei, a regina noptii, a caprifoi, a pamant.
Sufla usor si vantul, cald… si ma-nfioara… aproape ca-i confund suflul cu al tau…
Si ma trezesc, toata infiorata, toata calda si dorind… si tu nu esti langa mine… atunci imi dau seama ca iara ai fost tu, visul meu… nu indraznesc sa intreb de ce nu esti langa mine, regret atunci foarte tare un lucru… ca nu am curajul sa te caut si in viata reala…

Ce ocupatie originala, asta cu uitatu’ la Tv…stai ca leguma, le manci pe altele, te culturalizezi, mai tragi ceva concluzii importante cu si despre viata, despre tine insuti…asta daca nu ai altceva mai bun de facut.

Ocupandu-ma in seara asta cu asemenea sport, am dat peste un film in mai multe parti; norocu’ meu: am prins exact finalul ultimei parti si, ca in orice film american care se respecta, sfarsitul demonstreaza ca alelate ‘nspe parti au fost facute de forma si drept umplutura, morala ti se da gata mestecata. Morala in seara asta era ca un gladiator e uitat de istorie…doar daca nu se trezesc americanii mai smecheri sa faca un film despre el.

Concluzia mea nu se refera taman la asta, ci la faptul ca numitul gladiator isi omoara una bucata dusman, intamplator ditamai generalul, si inainte de-ai infige sabia undeva in spatele gatului, ii spune: ” Noi ce suntem pe cale sa murim, te salutam”. Ce aiurea! Adica poti trai numai cu ideea ca odata vei muri..si asa, ce practic si comod…hai sa supravietuim zilei asteia, hai sa supravietuim noptii asteia, hai sa supravietuim vietii asteia ca de trait e cam greu spre naspa. Mai bine sa-ti tarasti zilele in asteptarea ghiveciului izbavitor, a masinii conduse imprudent sau a altor accidente sau mai putin accidente de felul asta.

De ce nimeni foloseste asta: “Noi, cei ce traim, te salutam”? E destul de dificil, fiecare dintre noi trebuie sa mergem maine la servici, sa vorbim cu sefu’/sefa, sa fim sefu’/sefa, sa facem fata diverselor indatoriri, sa ajungem acasa, sa facem fata unor la fel de diverse sarcini sau singuratatii, pentru ca toata lumea trebuie sa supravietuiasca, dar cum ramane cu traitul?

Ce e cu adevarat aiurea e ca… eu cred ca am uitat cum se traieste… nu stiu daca am stiut vreodata cum se face asta… ma multumesc sa supravietuiesc, hranindu-ma cu vise, cu poze, cu povesti, cu experientele altora si ma tem mai ceva ca Aghiuta de tamaie de viata si de traitul ei.

Poate cineva sa-mi traga una in calcaie sau vreo cateva la fund? Cred ca mi s-au ratacit ceva neuroni p-acolo.